Lumea lui April

Clivaj de personalitate, psihoză, depresie şi  jurnalul depresiei, vise şi obsesii alcătuiesc tabelul de date al volumului La mine în cap  (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013), debutul în proză al poetei Lavinia Bălulescu. Schema clasică: acţiune-ambianţă-actori este abandonată şi  reorientată conform criteriilor romanului poematic într-o meditaţie în proză, o aglomerare de metafore ale cotidianului, vise ale diurnului, limite şi posibilităţi ale feminităţii.  O stare de confuzie, dorinţe reprimate, nesiguranţă, anxietate, plictis şi mai ales conştientizarea extremă, înregistrarea-interpretarea detaliilor declanşează o criză a cotidianului: prezentul insuportabil, fără perspectivă, obsesia sfârşitului lumii. Eroina acestor încercări este Aprilie – nume simbol care ascunde natura duală, schimbătoare, a protagonistei. Dincolo de imaginea recurentă a primăverii, începutului, speranţei, aprilie e luna cea mai capricioasă din an, conform ethosului popular, „luna lui prier”, dar şi celui modern: April Fool’s, folavril, aprilie nebun. Exasperată de simulacrul de existenţă, mişcarea repetitivă a zilelor egale între ele (la birou, captivă între munţi de dosare şi acasă evadarea nostalgică în  S.F – Dosarele X), Aprilie alege să trăiască în lumi multilpe: Lumea 1, Lumea 2. Artificiul universului alternativ, varianta „la mine în cap” e importată din Being John Malkovich („În mintea lui John Malkovich“ – traducerea se pliază şi mai mult sintagmei romanului), însă apropierile se opresc aici, incursiunile sunt introspectiv-descriptive, fişe clinice în care naraţiunea curge la persoana întâi într-un pseudo-stream of consciousness, aglomerat de coşmaruri, utopii, contemplaţie pasivă.

Lumea 1, împărţită în două secţiuni, surprinde anatomia unei relaţii de iubire între începuturile şi sfârşitul ei, erodată de incertitudini şi insecuritate: „nu mă vrea, nu mă vrea, el nu mă vrea”, „ce-o să fie, ce-o să fie, îmi imaginez că viaţa va continua oricum”, şi „vreu să mă vezi, să mă vezi”. Pe fundalul acestor refrene îşi face apariţia femeia de pe tavan. După şocul iniţial, asimilarea este relativ lină, Aprilie proiectează asupra acesteia toate neîmplinirile proprii reale sau închipuite  („n-o să poată sări cu paraşuta, nici n-o să vadă cum e să zboare cu avionul”) şi îi imaginează un profil domestic prin care o umanizează, şi-o apropie, o face inofensivă.

Materializare a unei imagini dintr-un vis, femeia care locuieşte pe tavan devine din personaj intruziv şi disjunct, personaj liant între lumile lui Aprilie: „Femeia din tavan e la mine în cap şi invers”. Se produce un transfer de control şi după oarecare ezitări-tatonări, cele două se acomodează – Aprilie intră de bunăvoie într-o aventura a hiperealităţii, într-o gară anonimă, spre o destinaţie necunoscută, o retragere în sine, în faţa pericolelor de tot felul culminând cu sfârşitul lumii. Între somn şi realitate se conturează o zonă tampon în care „lucrurile pot să continue”  în ciuda zăpezilor, îngheţului, potopului, unde în relaţia Aprilie-bărbatul necunoscut (posibil Tudor) ea are acces la lumea lui: „spre dimineaţă, după ce amândoi adormeam, deşi ni se părea că suntem încă treji, atunci, abia atunci eu intram în visul lui şi el în visul meu şi făceam diferite chestii pe care nu le mai ţineam minte apoi. (...) El era la mine în cap şi eu eram în capul lui.” Toate convulsiunile interioare au finalitate multiplă – subiectivizare, explorare de sine, decorticare, desprindere a straturilor/ măştilor, autore­flectare, dedublare şi mai ales transgresiune, libertate de mişcare între lumea localizată „la mine-n cap” şi lumile parale, posibile, infinite (Lumea 1, Lumea 2). Extinsele secvenţe digresiv-halucinatorii sunt întrerupte periodic de plonjări în trecut, rememorări ale unor momente din copilărie, şi continuând mişcarea de cuprindere-desprindere a tuturor învelişurilor, copilăria  e recuperată nu numai ca imagine paradisiacă, dar şi ca spaţiu al terorii şi spaimelor, şi al tuturor iluziilor: „Când o să mă fac mare o să trăiesc veşnic. Nu o să fiu niciodată bătrână, bolnavă, urâtă, mută sau surdă, n-o să fiu grasă, nici slabă, nici pistruiată şi nici n-o să am reumatism. (...) Îmi voi lăsa părul lung, îmi voi vopsi unghiile, îmi voi tăia rochiile şi o să mă dau cu negru pe la ochi.”

Surprinzătoare este viziunea din Lumea 2, situată consecutiv în plan temporar primelor secvnţe, observă o Aprilie maturizată, ordonată, coerentă, încercând să explice, să indice cauze, soluţii, să clarifice ambiguităţile. În contrast, a doua secţiune oferă versiunea femeii de pe tavan, deschizând din nou cercul interpretării, închis în secţiunea anterioară. Din poziţia ei privilegiată, de deasupra, perspectiva se lărgeşte, mozaicul narativ se reîntregeşte şi, deşi accesul ei este nemijlocit, invadează visele lui Aprilie, senzaţia deziluziei acoperă realitatea/ irealitatea: „noaptea, când intru în visele ei, e ca într-un oraş cu străzile goale (...), mi se face urât în visele ei de fiecare dată.”

Cu o scriitură alertă, o privire lucidă asupra unei lumi învinse, romanul lasă, totuşi, o impresie de experiment complicat savant şi steril, rezultat al unei exorcizări prin scris: „îmi aduc aminte orice amănunt al vieţii mele, retrăiesc o mie de filme. Am foarte multe cuvinte în mine. Îmi ies pe gât, pe nas, pe urechi.”