Prioritãţi interpretative

Cum literatura înghiţitoare şi regurgitantă de traume actuale tinde să-şi aproprieze o „ştiinţă veselă”, în care se va simţi întotdeauna bine Feyerabend, cu al său Anything goes, în deruta axiologică cvasi-generală de astăzi, s-ar cere făcută  o „arheologie” a unor binoame purtătoare de discordie. Unul dintre ele se prezintă sub forma poeţi şi critici, pentru a relua titlul din 1886 al lui Titu Maiorescu, un  alert - şi primul! - promotor de distinguo în cultura română. Gestul său, temerar atunci, se dovedeşte la fel de aducător de ponoase şi azi celui care încearcă să pună accentele corect, şi aici „corect” nu denominează o instanţă auctorială infailibilă, ci putinţa efasării ego-ului în favoarea unor universalii a căror existenţă e dovedibilă, dacă vrem, încă de la Platon. O salubră, adică exactă situare terminologică ar ajuta mult măcar la ajustarea dimensiunilor ringului unde se desfăşoară disputa între - chipurile - două viziuni asupra lumii. Perspectiva maioresciană, dacă ţinem cont şi de restul programului său, oficializat ca atare, ni se pare credibilă în măsura în care este şi încurajatoare: el vorbeşte, limpede, despre „o mişcare sănătoasă a literaturei române” şi despre „direcţia sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România”. Cu atât mai justificat apare, în compactarea sa, comentariul lui Nicolae Manolescu, veritabil şi asumat emul, asupra atitudinii de fond a liderului junimist, atunci când foloseşte expresia hygične des lettres. Pentru că, dacă acel creator generic izvodeşte ceva din prea-plinul său, ceea ce presupune şi multe aluviuni, sensul a ceea ce face el cu adevărat îl stabileşte o instanţă exterioară lui, aptă de obiectivare.

Or, în acest punct, intrăm într-o zonă nespus de delicată, cea a stabilirii celui îndrituit să dea judecăţile de valoare. Este, acela, un soi de legiuitor aspru, de tip veterotestamentar, necontestabil şi creditabil oricând?  Există cineva de la care să ne autorizăm, ca de la un guru, asupra distincţiei între suflul autentic şi epifenomenul camuflat în metafora flamboaiantă, citabilă prin manuale? Baza discuţiei nu este, de bună seamă, pură. Maiorescu afirmă net, în răspăr cu opiniile ficţionarilor de ieri şi de azi: „Şi mai întâi trebuie să constatăm că, de regulă, poeţii înşii sunt cei mai răi critici asupra poeziei altora, în genere artiştii înşii cei mai contestabili apreţiatori teoretici ai artei”. Doar unul dintre exemplele percutante invocate în context: Voltaire contestându-l pe Shakespeare pentru dramele sale „barbare”. S-ar cuveni ca astfel de poziţionare să fi martelat soclul celor care clamează că doar un confrate te-ar putea evalua, dar, după cum constatăm, şi istoric, şi tipologic, lucrurile nu se petrec în virtutea logicii. Artistul continuă să dea verdicte, de cele mai multe ori în total dispreţ faţă de opiniile canonizate. De-asta s-a născut un salon al refuzaţilor (discutăm, iarăşi, generic, se înţelege, nu despre pictori), iar criticul a fost, încă o dată, trimis, fără menajamente, să şoricărească prin terfeloage. În general, suflarea artistică a tins - şi chiar a atins culmi expresive în sensul cu pricina - să-i execreze pe aceia care pun jaloane, instalează piscuri, ori propun o casetă de riscuri şi remedii în spaţiul şantierului spiritului creator (cum procedează un Eugen Negrici, spre pildă, descendent al aceleiaşi spiţe de severă observanţă asupra entropiei alegre a scriitorilor, în principiu nemulţumiţi de interpretanţii lor). Le-am propune, încă o dată, celor care jură pe insomniile lor „fertile” şi automat făcătoare, cred ei, de istorie, rândurile maioresciene, care anticipează, mutatis mutandis, opoziţiile tranşate, decade mai târziu, de un G. Călinescu în Clasicism, romantism, baroc: „Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor; esenţa poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie. De ceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor”.

Vedem, actualmente, la tot pasul, o solidarizare întru recunoaşterea meritelor poeziei ca soter al acestei lumi tulburate. Literaturizant vorbind, nimic mai adevărat, contingenţa nu are altă şansă mai de soi. Evident că şi noi l-am cita, la infinit, pe Rilke: „Dacă mor eu, cu mine rostul tău dispare”. Înaintarea aproape psihedelică a poeziei (deşi tot mai rataşată, ea, poezia, la riturile cotidianului, ceea ce n-o împiedică deloc să-şi aroge, la o adică, merite epistemologice la care nu poate avea acces), încrezătoare în domnia peste întreaga lume cunoscută - orbis terrarum, merge umăr la umăr cu teama de terorismul metodologic al criticilor. Dacă vrei să lauzi vreun teoretician sau morfolog al liricului, vei descoperi, mai mereu, un ghişeu pe care scrie „closed”. Sunt şi convergenţe: motivul, implicit, de a te situa departe de felonia politică, individualismul, fără legătură cu egoismul, unilateralitatea actului enunţiator, orgoliul derapabil în vanitate. Dar... Pentru că apar mai mulţi dar în această micro-schemă pe schelet polemic maiorescian, începând cu faptul că un critic nu încearcă fascinaţia râsului pe ruine, şi nici nu ţinteşte punctul de fierbere a fiinţei, punct în care poetul se instalează ab initio, deşi, nu o dată aduce balastul unei vieţi în prim-planul botezat nefericire cosmică. Iarăşi, chit că ambii „văd” lumi paralele, poetul se consideră alesul, în vreme ce pe criticul său îl vede - ca făcându-i, oricum, o favoare ontologică - drept paharnic al zeilor. Poetul, imersat în eroticul şi etericul domeniului său, se confruntă, câteodată cu oferta ofidiană a interpretării, aspect generator de cele mai multe neînţelegeri. Iată-ne constrânşi să îi dăm încă o dată dreptate lui Maiorescu: „Întrebarea astfel pusă [«cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri?»] ne pare din capul locului greşită, şi ne pare greşită fiindcă este unilaterală şi - exact vorbind - confuzie de cuvinte. Poet mare! Poet în ce înţeles? Poet în care întindere? [...] Cine este mai mare poet, Leopardi sauVictor Hugo? Neputinţa de a răspunde dovedeşte confuzia întrebării”. Însă un răspuns chiar greu de combătut, pentru că solicită un eşafodaj cultural „străin” de orfism, l-am decupa din Istoria critică... a lui Manolescu, pentru intransigenta eleganţă diacronistă: „Nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii”. Oricâtă iritare ar stârni pasajul, se cere trimitere, pentru restabilirea echilibrului, la o scriere care nu aparţine unui istoric şi critic literar, anume Borges, cu a sa Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, unde ideile determină realitatea - desigur, e în discuţie câmpul cultural, în sensul tranşării disputelor epistemologice făcute de Thomas Kuhn. Am reţine lecţia maioresciană, la bază, a chemării către operă („Nu este dar chemat [...] să judece pentru public...”), rezervată cunoscătorilor migrării criteriilor evaluative de-a lungul timpului, aşadar acelora stăpâni pe o verificabilă educaţie estetică. Restul e emfatic-românescul şi futilul dat cu părerea.