Poezie

CU OCHII ÎNCĂ DESCHIŞI

Norii veneau pe jos spre muntele roşu.

Era ploaie şi o mică întunecime

în ochii unui copil.

Zările coborau.

Păsările rămase mergeau

şi ele pe jos

pe sub burţile norilor.

De jur împrejur până departe

se cobora şi tăcerea.

Era o pregătire pentru final,

parcă pentru moarte.

Şi când copiii vorbeau

ei între ei, sau cu norii,

sau cu păsările,

cuvintele erau înecate în pâslă,

în zăpezile anilor nevăzuţi,

din viitor,

din marginea existenţei,

în adânc, în adâncuri,

în negru şi galben,

în humus, în nisipuri, în lut.

VUIETUL ANILOR ASCUNŞI

Zburau norii peste case.

Se-auzea vuietul lumii. Ce ierni!

Iernile venea şi treceau.

Vuietul lumii se-auzea – 

era ca la-nceput –

toate se auzeau.

Unii ziceau că bătăile inimii

se auzeau.

Gândurile nu cântau.

Nici pasările.

Doar vuietul iernilor

care veneau şi treceau.

Era un cântec

al dusului de pe lume.

Serile norii se opreau

pe sub ferestre, printre vreascuri.

Să treacă voiau

peste pădurile care nu mai erau.

Nici iernile nu mai erau.

Doar trecerea,

ca pădurile în vreascuri treceau.

Peste inimile din case treceau.

Trecând, răsăreau.

Ca neaua verde în pridvorul

morţii răsăreau.

Cântau şi răsăreau.

De cântecul lor lumile vuiau.