B. Fundoianu – psalmistul vitalitãţii

Printre poeţii-psalmişti consacraţi, B. Fundoianu (1898-1944), în postura lui de psalmist, poate fi o prezenţă cât se poate de inedită. Foarte rar s-a acordat atenţie celor câţiva psalmi ai poetului, însă ei merită un loc aparte între psalmii literaturii române, fie şi pentru surprinzătoarele opţiuni în ideatica psalmodiei.  În ediţia din 1978, poemelor din Privelişti (1930) se adaugă şi un număr considerabil de poezii din manuscris, printre care şi câţiva psalmi, unii atribuiţi unor voci biblice (Psalmul leprosului, Psalmul lui Adam, Psalmul lui Abel, Psalmul Sulamitei, Psalmul inedit al lui David), alţii având efectiv numele de psalm, toţi datând din perioada 1915-1917. Ideatica psalmilor e vădit influenţată de apartenenţa lui religioasă la iudaism, însă cel mai adesea răzbate un vitalism exploziv, dominant, atât de specific tinereţii la care îi scrie: „sînt plin de ziua prăbuşită-n câmp,/ pătruns adânc, ca pietrele şi apa.” (Psalmul lui Adam)1  sau „A spart în mine toată podgoria de struguri? Au spart în mine toate butoaiele de vin?” (Mărior II)

Această „poftă sălbatică”2  de viaţă o pune poetul-psalmist în faţa lui Dumnezeu, chiar şi atunci când vorbeşte prin gura unui devitalizat cum este leprosul. Psalmul leprosului, unul dintre cei mai reuşiţi, dezvoltă pe parcursul a 120 de versuri un dialog cu Dumnezeu cel puţin surprinzător. Poemului i se stabileşte din capul locului o linie de interpretare prin motto-ul preluat din Levitic: „Şi leprosul care va avea această plagă pe dînsul, să aibă veştmintele rupte şi să strige; necurat, necurat! Necurat să fie el, în tot timpul cît va fi această plagă pe dînsul; necurat este şi va locui singur; afară din tabără să fie locuinţa lui.” (13, 45). Până la finalul poemului devine tot mai convingător faptul că necurat înseamnă, de fapt, profund păcătos, că firea umană e coruptă, decăzută de la curăţia pe care o are doar Domnul şi că omul se poate apropia de sacru doar desculţ, cum călca Moise lângă rug.

În preajma unei viziuni a dimineţii cosmogonice când Dumnezeu arde ca o flacară în palmieri, tot reeditări ale rugului aprins, leprosul se prosternează, dar ca Moise în prezenţa sacrului, devine precaut, temător: „Aş vrea să cad trăsnit în faţa ta,/ tu, care n-ai nici început, nici capăt./ Şi-aş vrea să te sărut în palmieri şi-n flăcări-/ dar teamă mi-e să nu-ţi mînjesc pământul,/ să nu-ţi mânjesc curata buruiană,/ să nu-ţi mânjesc gândacii de prin coji, şi lucrurile de lumină, toate,/ pe care le-ai făcut  în şase zile”. Creaţia însăşi este străbătută de lumină sacră pusă în ea de la începuturile lumii, ea are curăţia sacră, n-a fost coruptă. Această idee va duce până la urmă, în poezia lui Fundoianu, foarte aproape de panteism. În raport cu sacralitatea naturii, portretul leprosului, al omului căzut de la starea privilegiată a paradisului, este pictat naturalist, foarte arghezian: „Căci trupul meu se crapă de buboaie;/ şi din obraji,/ vinete coji au curs vînăt puroaie;/ şi ochiul meu e de privire scurs - / şi mâna mea se razimă în bîtă.” Numai în raport cu omul căzut din paradis, Dumnezeu e definibil în atributele sale; cunoaşterea lui Dumnezeu se produce prin contrast cu existenţa umană; minusurile naturii umane accentuează ideea de Dumnezeu care se defineşte prin opoziţie: „că prosternarea mea îţi dă mărire/ că neştiinţa mea îţi dă ştiinţă,/ că slăbiciunea mea îţi dă putere/ că murdăria mea îţi dă lumină.”

Psalmistul îşi resimte exilul cu intensitate, fără „cocioabă”, „copii sălbateci” şi „vreo fecioară” cu „dure şolduri”, nu se răzvrăteşte, ci îşi asumă izolarea în faţa providenţei divine „Tu, care-ai vrut să fiu lepros…”, o decizie pe care n-o contestă. Nu se poate însă abţine să nu întrebe ca Iov: „Au, ce-am făcut eu Doamne?” Cel care-şi deplânge existenţa, nu-şi doreşte altceva decât de a fi realmente înţeles, o alinare care asigură împărţirea poverilor şi o confesiune avizată. Psalmistul tânjeşte după un Dumnezeu – aproape, de aceea şi exclamă: „O, dac-ai fi şi tu ca mine, Doamne! (…)/ O de-ai porni şi tu pe drum, bicisnic…”.  Versurile îl descriu parcă pe Hristos care prin kenoză a experiat firea umană. Pentru un creştin,  Dumnezeu este mult mai aproape de om prin Hristos care a cunoscut umanul cu limitele lui şi căruia i-a deschis calea spre curăţia paradisiacă. Poetul, precum psalmistul David care-l profeţea pe Hristos, pare să fie însă în aşteptarea lui Mesia, însă nu această aşteptare, ci preţuirea vieţii îi ocupă fiinţa.     

Rugăciunea psalmistului ia forma unei lamentaţii parţiale; poetul se supune voinţei divine, n-o interoghează răzvrătit, nici nu-i cere obstinat vindecare, ci pledează pentru viaţă: „Mă miluieşte, Doamne, miluieşte/ şi, dacă poţi, mă curăţă de boală,/ Dar nu-mi lua bulgărul de viaţă. (…) Şi lasă-mi plînsul, frunză clătinată.” În bulgărul de viaţă stă optimismul debordant al poetului. Nimic, nici boala, nici păcatul nu poate înnăbuşi privilegiul de a exista. Finalul poemului surprinde printr-un ton aproape de imprecaţie, fără să atingă intensităţile la care ajunge Arghezi. Leprosul vindicativ îi cere Creatorului să nu-i pedepsească pe cei care l-au batjocorit cu „flăcări roşii” de iad, ci cu o nouă viaţă în care ei înşişi să devină leproşi. Răzbunarea leprosului pare uşor de anticipat, ceea ce dă însă putere poemului care astfel are un final în poantă, este motivaţia: „şi, lasă-i, Doamne, ca să mai învie./ să mai trăiască încă o dată-n lume;  şi ca să ştie ce e fericirea – îi fă pe toţi leproşi.” Pledează psalmistul pentru cunoaşterea prin suferinţă sau preferă o revanşă ironică? Prima soluţie ar însemna prea mult pentru atmosfera poemului, a doua prea puţin. Fundoianu nu face teologie în psalmi, ci vibrează de o vitalitate pe care o pune recunoscător între el şi Dumnezeu şi pe care omul sănătos n-o poate conştientiza, ci doar trăi efectiv.  Leprosul însă preţuieşte şi „bulgărul de viaţă”, se întoarce la esenţe, la miezul vital, învaţă ce este cu adevărat esenţial. Tot la fel, firea umană coruptă, leproasă, căzută din Paradis, descoperă darul vieţii, bucuria naturii, dulceaţa sexualităţii, pasiunea, forţa, în definitiv, umanul pur, desculţ, tocmai datorită acestei căderi. Când leprosul sărută picioarele goale ale fecioarelor „cu şoldul/ de lapte alb  – şi ţîţele de lapte”, face un gest de închinare în faţa vieţii: „şi în genunchi, pe urmă din pământ/ le sărutam picioarele desculţe.”

Cu darurile primite în fire, Adam rămâne nelămurit dacă să se considere, la izgonirea din rai, pedepsit sau nu, fiind însă sigur că n-a greşit cu nimic:  „Dac-am greşit, de ce mi-ai dat cirezi,/ şi casă, şi belşug, şi pământ roşu,/ şi o femeie-n care pot să intru,/ şi bucuria dragostei desculţă?  (Psalmul lui Adam). Sulamita „biruită de farmec” îşi cere iertare lui Dumnezeu pentru a-l fi iubit pe păstor. Discursul iubitei din Cântarea Cântărilor primeşte semnificaţii noi în psalmul lui Fundoianu, căci pasiunea ei se justifică în frumuseţea pe care Dumnezeu le-a dat-o lucrurilor şi oamenilor:  „Mă ierţi desigur, Doamne, o, nu? –fiindcă-i frumos,/ fiindcă frumuseţea ai pus-o tu în lucruri,/ fiindcă frumuseţea ai pus-o recreare.” Frumuseţea reîntemeiază lumea, este şansa ei după izgonirea din Eden. Până şi înfrumuseţarea, micile delicii feminine, fardul, parfumul, tămâia, mirul ca podoabe ale trupului redau, într-o oarecare măsură, trupului demnitatea paradisiacă. Fundoianu descrie aici un rai oriental, plin de obiecte şi parfumuri preţioase, o opulenţă sinestezică demnă de un tablou simbolist (atât de asemănător cu cele din versurile macedonkiene): inele, „oale cu şerpi pe porţelană”, covoare din Indii, ţesute în „fir de fluture şi-n peri de dromader”, vase cu smirnă, „danţatoare-n pluş”, „roibi vii şi ageri”, şofran, mir, „tămâie în cădelniţi”. După separarea originară de Dumnezeu, omul regăseşte bucuria unui paradis terestru de beneficiile căruia se bucură, fie că e vorba de propriul trup sau de natură sau de dragostea umană. Totuşi, poetul nu cultivă hedonismul, plăcerea gratuită, pentru că în nici un moment nu renunţă la Dumnezeu. Fiinţa lui e permanent orientată spre Creatorul care i-a oferit totul, iar în celebrarea trupului, a naturii, în fine, a darurilor firii, psalmistul îl celebrează pe Dumnezeu: „că, iubind frumosul, iubesc în el pe tine” (o idee foarte apropiată de concepţia lui Nichifor Crainic despre frumos), „că dacă-ţi speli făptura, te spăl pe tine, Doamne/ că dacă ung cu miruri, te ung pe tine-aşa,/ şi dacă ard tămâie, spre sufletu-ţi se urcă.” (Psalmul Sulamitei).

Tot ceea ce aparţine paradisului terestru păstrează amprenta creatorului său şi se bucură de prezenţa absentă a divinităţii, intuită de cele mai multe ori ca o fulguraţie:  „şi-mi pare că tu, Doamne, te-afli-aici în jur;/ şi cântecul de greier, ori poate-n levănţică./Te simt de mine-aproape, te simt plutind în jur/ te simt. Deşi n-ai formă, din clipa aceea-n care/ ne-ai fugărit din Eden.”(Psalm). Aici natura nu mai suportă acea demistificare3  a priveliştilor încremenite. Peisajul psalmistului se umple de dinamism, de energie sacră la care toată natura percutează şi pe care omul o recunoaşte. În contextul acesta de semnificaţii, critica literară a recurs în interpretările ei tot la panteism (aplicat pe idei poetice asemănătoare şi la Arghezi, şi la Doinaş, chiar şi la Voiculescu).

  Interesează însă  mărturiile poetice despre intuirea sacrului revitalizant în elementele lumii şi-n sinele uman. Dumnezeu îşi imprimă energia sfântă ca un fior regenerativ: „Vii mâna albă s-o întinzi prin lucruri?/  Vii mâna albă s-o întinzi prin lucruri?/  Vii să-mi creşti miezul hrănitor din spice?” (Psalmul lui Adam). Dumnezeu ca principiu fertilizator, care restituie belşugul vieţii, nu este o idee străină Vechiului Testament, nici psalmilor biblici. Iată un asemenea exemplu pe care l-am ales din psalmii în varianta canonică a lui Gala Galaction, datorită traducerii mult mai relevante pentru interesul nostru: „Glasul Domnului face să fete cerboaicele şi despoaie pădurile, pe când în templul său cu toţii strigă: Slavă !” (Ps. 28, 9)4 .

Ideea poetică a erosului divin roditor care traversează toată creaţia nu este străină nici altor poeţi psalmişti (Paul Aretzu, de exemplu), însă la Fundoianu se resimte permanent sugerată printre rânduri. Un erotism suav se desprinde din vitalizarea sacră. În Psalmul inedit al lui David, poetul recurge la o secvenţă biblică din viaţa regelui psalmist care dă toată savoarea poemului-psalm. David îmbătrânit e chinuit de friguri; o practică la vechii evrei presupunea ca bolnavul de friguri să fie culcat cu fecioare pentru a se încălzi5 . Fundoianu reinterpretează acest pasaj biblic; regele David, „în care timpii trec, grăbiţi şi veşnici”, o cunoaşte pe Abisaig, versurile sunt impregnate de un erotism rar întâlnit la poeţii de psalmi: „Dar nu ştiu ce avea Abisaig,/ că tremura ca frunza-n ciur de vînturi./ (…) ca Saul, când vibram acord de harpe…/ Dar trupul ei mai mult ca oricând, şarpe,/ se-ncolăcea pe trupul meu şi-avea/ ceva aşa de dulce în strânsoare,/ca niciodată, Doamne, - aşa de dulce,/ cum nu cred să mai aflu aşa de dulce/ decât când voi veni spre tine, Doamne…” .Versurile unesc printr-o similaritate de substanţă trei experienţe diferite: experienţa estetică a artei (tremurul lui Saul), experienţa erotică a dragostei fizice (tremurul Sulamitei) şi promisa comuniune cu Dumnezeu, un eros sacru (tremurul sacru al bolii regelui David). Erosul uman şi experienţa artei sunt doar pregustări ale experienţei numinoase plenare.   

În faţa lui Dumnezeu, David din psalmul lui Fundoianu e încercat şi de pudoare şi de vinovăţie. Cu o acută conştiinţă a păcatului („Eu simt că-n toată clipa practic răul”), dar şi a morţii („Sunt ca o păşune-n care numai boii/ cei cu jilavul bot aşteaptă-amurgul”), regele îi cere lui Dumnezeu să-i uite spovedania, să se prefacă neştiutor: „Te fă atunci că nu ştii ce ţi-am spus,/ acum în zori – ascultă-mă şi-n ceruri/ primeşte fumul jertfei lui Abel.”  Jertfa lui Abel, un leitmotiv în psalmii poetului, exprimă o formă de închinare smerită, un sacrificiu total, plăcut lui Dumnezeu.  Poetul îşi doreşte o astfel de jertfă, în acelaşi timp însă Cain aduce cu sine „atîta bucurie-n suflet /cîntece de aur într-un stup.” (Psalmul lui Adam). Cain întrupează acest vitalism exploziv,  Abel, smerenia lepădării de sine. Împreună, cele două paradigme mitice ale omului se conjugă în interiorul uman. Psalmistul lui Fundoianu oscilează între ele, între vitalitatea lui Cain, care tot dar de sus este, şi starea de rugăciune pioasă a lui Abel. Cain manifestă orgoliu, Abel cuminţenie şi speranţă.

Multe dintre versuri trimit la stările de pocăinţă ale blândului Abel, dar când eul poetic invocă uitarea, nu iertarea, se manifestă şi o formă de orgoliu. Uitarea poate asigura un nou început, iertarea pare doar o schimbare de direcţie. Nu de puţine ori invocă poetul potopul, un botez nou care să lase în spate totul, şi să promită izbăvirea. Uitarea nu-l umileşte, iertarea în schimb presupune smerenie, stare de căire. În loc să ceară iertare, se trezeşte verbalizând neobosit: „îţi spun prostii, păcătuiesc din nou/ şi, te silesc să scoţi un alt potop,/ să moi din nou pământurile toate./ Te rog să uiţi, o, Doamne,  ce ţi-am spus“ (N-am priceput, o, Doamne). Trufia devine tot o formă de vitalitate care păstrează intactă, în ochii psalmistului de aici, demnitatea sa de creatură: „O, nu-mi pretinde, Doamne, pelinul umilinţii/ îmi trebuie orgoliul – salariu divin de-o zi”(O, iartă-mă, stăpâne).

 Rugăciunea lui Adam translează nevoia de Dumnezeu. Separarea ancestrală de Dumnezeu a imprimat omului dorul de sacru, o nostalgie (iarăşi revenind parcă la Crainic) care-l împinge pe Adam la invocaţii: „Mi-e dor de tine şi de barba ta –/ eu te-am iertat de-atâta timp, ştii bine,/ de ce te-ascunzi în ploaie şi-n furtuni6 / când eşti în toate oasele din mine?” (Psalmul lui Adam). Relaţia cu Dumnezeu pare de la egal la egal. Patetismul acestui dialog e temperat la Fundoianu de cele mai multe ori de combinaţii lexicale inedite, profane, uneori ludice, nu întotdeauna cele mai reuşite. Însă ce rămâne de precizat este că tânjirea după Dumnezeu, dincolo de trufie, rămâne ca o permanenţă a interiorităţii umane. Misterul lui Dumnezeu coboară pretutindeni în lume şi în om, dar se sustrage raţiunii umane („N-am priceput, o Doamne, ce era/ şi ce mister domneşte-n orice lucru.”).    În faţa unei asemenea sustrageri, nu revolta răzbate din psalmii lui Fundoianu, ci un vitalism debordant care le unicizează şi le poate separa de influenţele argheziene, bacoviene ş.a.

În psalmii lui Fundoianu, gesticulaţia eului poetic în jurul lui Dumnezeu pare să aibă ceva din vitalitatea lui David dansând în jurul chivotului legii şi a poporului lui Israel dansând în jurul Ierihonului.

 1 B. Fundoianu Poezii, Ediţie, note şi variante de Paul Daniel şi G. Zarafu, Studiu introductiv de Mircea Martin, Postfaţă de Paul Daniel, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.Toate citările se vor da din acest volum,

 2 Mircea Martin în studiu introductiv la B. Fundoianu Poezii, ed.cit., p. XXIV

 3 Mircea Martin, op.cit., p.XXIII

 4 Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, tradusă de pr. Gala Galaction şi pr. Vasile Radu, Editura pentru Literatură şi Artă, Regele Carol II, Bucureşti, 1939.

 5 Dăm aici citatul biblic: „Iar regele David era bătrân şi îndelungat în zile; şi-l înveleau cu haine şi nu se încălzea. Iar slujitorii săi au zis: „Să se caute pentru rege o tânără fecioară; ea îi va sta regelui aproape şi-i va ţine de cald şi va dormi cu el, iar domnul nostru, regele, se va încălzi.” Aşa că au căutat o fată frumoasă prin toate hotarele lui Israel; şi au aflat-o pe Abişag Şunamita şi au adus-o la rege. Fata era foarte frumoasă la chip şi-i ţinea regelui de cald şi-i slujea, dar el n-a cunoscut-o.” (III Regi, 1. 1, în Biblia, Ediţie jubiliară, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001)

 6 Face trimitere la versul psalmic: „Domnul sălăşluieşte în potop” (Ps. 28, 10)