Nuvele exemplare – imagine şi text

La 400 de ani de la apariţie, Nuvelele exemplare ale lui Cervantes ne îmbie la o nouă lectură. Sub semnul solar al „roţii”, inspirat de simbolica numărului doisprezece, ales cu tainică ştiinţă de autor pentru a sugera intertextualitatea internă a operei sale, armonia sa. Cele douăsprezece nuvele cervantine marchează centrul, fiind învestite în acelaşi timp cu valoarea de speculum, vădită şi prin oglindirea chipului nemuritor în Prolog către cititor: „acesta pe  care-l vezi aici, cu faţa prelungă, cu părul castaniu, fruntea netedă şi nestânjenită, cu ochii veseli şi nasul coroiat, deşi bine proporţionat, cu barba de argint, dar care, cu nici douăzeci de ani în urmă, era de aur, mustăţile mari, gura mică, dinţii nici mărunţi, nici crescuţi, deoarece n-are decât şase, şi aceştia în stare proastă şi într-o şi mai proastă aşezare, fiindcă nu-şi răspund unii altora; trupul nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici mare, nici mic, culoarea vie, mai degrabă albă decât smeadă, adus niţel de spate şi nu tocmai sprinten de picior; aceasta e, zic, înfăţişarea autorului Galateei şi a lui Don Quijote de la Mancha şi-a aceluia care-a făcut Călătoria la Parnas, după modelul celei a lui Cesare Caporali Peruginul şi alte opere ce umblă creanga pe aici şi poate fără numele stăpânului lor; se numeşte îndeobşte, don Miguel de Cervantes Saavedra.” (Traducere din limba spaniolă de Sorin Mărculescu, Polirom, 2001).

Interacţiunea nuvelelor, reflectarea lor reciprocă, simbolul circular sunt anunţate dealtfel în Prolog, prin referirea la jocul de biliard. O altă imagine evidenţiată în Prolog este aceea a „rodului gustos”, metaforă a învăţămintelor transmise de autor, care justifică valoarea de «exemplum» a nuvelelor sale. Imaginea „rodului” este prezentă şi în nuvela Colocviul câinilor. În această nuvelă apare şi imaginea «jocului de popice».

Imaginea dominantă a Nuvelelor exemplare este însă cea a labirintului, văzut de unii cercetători (Cf. M. Baquero Gayanes) şi ca principiu structurant al nuvelelor cervantine. Eroii lui Cervantes sunt nişte pelerini, rătăcirile lor iniţiatice trimiţând spre Ulise sau spre modelul alchimistului. Un pelerin exemplar în acest sens este El licenciado Vidriera (Licenţiatul Sticloanţă), protagonistul nuvelei cu acest nume. Tomás Rodaja, pe care doi cavaleri studenţi îl găsesc adormit sub un copac, în apropiere de Salamanca, va fi ajutat de binefăcătorii săi să studieze la vestita universitate din acest oraş. După opt ani de studii strălucite, pleacă într-o lungă călătorie, convins fiind că „lungile pribegii îi fac înţelepţi pe oameni”.  Citatul va fi reluat, uşor modificat, în Colocviul câinilor: „umblatul prin lume şi legătura cu tot felul de inşi îi înţelepţeşte pe oameni.” Circulaţia acestor «loci similes» este o dovadă a recurenţei motivului labirintului în nuvele, dar şi o dovadă a unităţii operei cervantine. „Căutarea” îl apropie pe  Tomás de eroii romanelor cavalereşti pe care îi imită Don Quijote, dar şi de Don Qujote însuşi. Motivul „nebuniei” este un alt argument al apropierii dintre cele două personaje. Tomás îşi va pierde temporar minţile, muşcând dintr-o gutuie toledană, farmec de dragoste, dar şi imagine-simbol a motivului cunoaşterii prin echivalarea cu mărul adamic. Fructul interzis îi este oferit de „o moriscă” în oraşul Salamanca, unde protagonistul se întoarce, confirmând circularitatea traseului iniţiatic.

În „nebunia” sa, Tomás se crede a fi din sticlă: „Nefericitul îşi închipuia că era făcut în întregime din sticlă şi, datorită acestei  închipuiri, când se apropia cineva de el, scotea strigăte grozave, cerând şi implorând cu vorbe şi temeiuri potrivite să nu vină lângă el, deoarece l-ar putea sparge, fiindcă aievea şi adevărat, el nu era aidoma celorlalţi oameni, ci cu totul şi cu totul din sticlă, din cap până-n picioare.” Şi astfel Tomás va fi poreclit Sticloanţă. El îşi păstrează însă inteligenţa, dovadă fiind răspunsurile cu miez date mulţimii care îl hărţuieşte. „Roata” sorţii face ca Tomás Rodaja să se vindece şi să înceapă a profesa ca avocat, sub numele de Licenţiatul Rueda, în loc de Rodaja („rotiţă”). Dezamăgit de viaţa de la curte, pleacă în Flandra, luând calea armelor şi „lăsând la moarte faimă de soldat cuminte şi foarte viteaz.”

În nuvelele sale, Cervantes excelează atât prin arta narativă, cât şi prin plasticitatea imagistică. Pentru a ilustra harul său de portretist, ne mărginim la un singur exemplu, Ilustra rândăşiţă: „E tare ca o marmură şi sălbatică precum o ţărancă din Sayago şi înţepătoare ca o urzică; are însă un boi ca o zi de Paşti şi o faţă de an nou; pe un obraz are soarele şi pe celălalt luna, unul îi e plămădit din trandafiri şi celălalt din garoafe şi-n amândoi are şi crini, şi iasomie.”

Un element definitoriu al nuvelelor lui Cervantes este şi intertextualitatea, ce trimite spre scriitori ca Boccaccio, Homer, Ovidius, Juvenal, Horaţiu, Apuleius, Petrarca, Ariosto, Shakespeare etc.

Trebuie să mentionăm faptul că şi intertextul cervantin este prezent la mari scriitori. Preţioasa, graţioasa dansatoare din nuvela ?igăncuşa, îl va inspira pe Victor Hugo în creionarea Esmeraldei din Notre-Dame de Paris. Pornind de la acelaşi personaj , Lorca va scrie poemul Preciosa şi vântul: „Luna ei de pergament izbind/ Preciosa-apare/ pe-o potecă năpădită de leandri şi cristale...”

L´Homme de verre (Omul de sticlă), textul lui Paul Valéry, inclus în Caiete, este inspirat de Licenţiatul Sticloanţă, exprimând aspiraţia spre oglindire şi transparenţă: „Îmi sunt, îmi răspund, mă reflectez şi mă răsfrâng în infinitul oglinzilor – sunt de sticlă.” Miguel Unamuno va fi văzut în Sticloanţă, strălucitul licenţiat de la Salamanca, un alter-ego. El îi va aduce un omagiu lui Cervantes, ilustrul înaintaş, scriind Trei nuvele exemplare şi un Prolog.