Poeme

Prezentare şi traducere din limba germană de Daniela Micu

Poemele traduse aici fac parte din volumul Zăbrelele vorbirii (1958). Paul Celan foloseşte un limbaj mai întunecat şi mai greu de pătruns decât în volumele anterioare (Mac şi memorie, 1952; Din prag în prag, 1955).  Deşi este considerat un poet ermetic, trebuie să înţelegem că el nu a scris o poezie dificilă despre el şi pentru el dintr-un soi de snobism intelectual, ci împărtăşeşte prin lirica sa o experienţă universală în care el are rol de punte sau „prag” între vii (cei care au fost martori la atrocităţile comise împotriva evreilor, şi vor fi în continuare prin poezia sa)  şi morţi (victimele lagărelor de concentrare). Un indiciu foarte la îndemână în acest sens este discursul său de la câştigarea premiului Bremen: „Un poem, fiind un exemplu de limbaj, deci în esenţă un dialog, poate fi o scrisoare într-o sticlă aruncată în mare – cu siguranţă nu întotdeauna cu putere – cu speranţa că într-un fel poate spăla pe undeva, poate pe un mal al inimii.”

Simbolistica titlului volumului ajută şi ea la înţelegerea universului poetic. O  motivaţie în alegerea acestuia ar fi limbajul văzut ca propria închisoare. Folosind limba ucigaşilor familiei sale se autopedepseşte. Jocul cuvintelor este o permanentă luptă pentru libertatea pe care probabil nu a considerat niciodată că o are. Prin demontarea limbajului, ruperea frazei, alambicarea cuvintelor, încearcă să rupă gratiile, ca astfel să poată respira uşurat („o respiraţie deschisă”).

Întoarcerea acasă

Căderea zăpezii, din ce în ce mai densă,

are culoarea porumbelului, ca ieri,

căderea zăpezii, ca şi cum ai dormi încă.

Alb aşternut până departe.

Într-acolo, fără sfârşit,

urma de sanie a celui pierdut.

Dedesubt, îngropat,

ceea ce îi doare atât de mult pe ochi,

se acoperă,

deal împrejurul dealului,

nevăzut.

Pe fiecare,

dus acasă în Azi al său,

un Eu alunecat în muţenie:

înlemnit, un ţăruş.

Acolo: un sentiment,

suflat de vântul de gheaţă,

îşi ancorează steagul de culoarea

porumbelului, a zăpezii.

Jos

Dus acasă în Uitare

discursul de oaspeţi al

ochilor noştri înceţi.

Dusă acasă silabă împrejurul silabei, împărţită

la zarurile oarbe, după care

mâna jucătoare se întinde, mare,

în Trezire.

Şi Prea-multul vorbirii mele:

adăugat micului

cristal de la haina tăcerii tale.

Astăzi şi mâine

Aşa stau, ca de piatră, în

depărtarea, spre care te-am împins:

Limpezite

de nisipul zborului

cele două

peşteri la marginea de jos a frunţii.

Înăuntru întunericul

ochit. 

Lovit

de ciocane bătute în tăcere

locul,

unde ochiul aripii m-a atins.

În spate,

adâncită în perete,

treapta,

pe care se ghemuieşte amintirea.

Încoace,

se prelinge, dăruită de nopţi,

o voce,

din care tu pregăteşti licoarea.

Zăbrelele vorbirii

Rotundul ochilor între catarge.

Animal scânteietor pleoapa

vâsleşte în sus,

eliberează o privire.

Iris, înotătoare, fără vise şi mohorâtă:

cerul, cernit ca o inimă, trebuie să fie aproape.

Pieziş, în ciurul de fier,

aşchia afumată.

Pe lumină

ghiceşti sufletul.

(Să fii fost eu ca tine. Să fii fost tu ca mine.

Nu stăteam noi

sub un alizeu?

Suntem străini.)

Ţiglele. Peste ele,

aproape unele de altele, cele două

râsete cernite ca inima:

două

tăceri pline până la gură.    

Pat de zăpadă

Ochi, orbi ca lumea, în crăpătura morţii: Eu vin,

formă dură în inimă.

Vin.

Perete abrupt oglindă a lunii. Coborând.

(Lampă murdărită de respiraţie. Sânge ca aţa.

Suflet ca norii, încă o dată aproape de formă.

Umbră cu zece degete – împreunate.)

Ochi orbi ca lumea,

Ochi în crăpătuta morţii,

Ochi ochi:

Patul de zăpadă de sub noi amândoi, patul de zăpadă.

Cristal împrejurul cristalului,

zăvorâţi în adâncul timpului, cădem, 

cădem şi stăm şi cădem. 

Şi cădem:

Am fost. Suntem.

Suntem o carne cu noaptea.

În feluri, feluri.

Sus, fără zgomot

călătorii: vultur şi stea.

Jos, după tot, noi,

zece la număr, poporul de nisip. Timpul,

cum să nu, are

şi pentru noi o oră, aici,

în oraşul de nisip.

(Povesteşte despre fântâni, povesteşte

despre cununa fântânilor, roata fântânilor, despre

adâncurile fântânilor – povesteşte.

Numără şi povesteşte, ceasul,

şi acesta, trece.

Apă: ce

cuvânt. Te înţelegem, viaţă.)

Străinul, nechemat, de unde,

oaspetele.

Rochia lui picurătoare.

Ochii lui picurători.

(Povesteşte-ne despre fântâni, despre –

Numără şi povesteşte.

Apă: ce

cuvânt.)

Rochia lui şi ochii, el stă,

ca noi, în plină noapte, el arată

înţelegere, el numără acum,

ca noi, până la zece

şi nu mai departe.

Sus,

călătorii

rămân

de neauzit.