Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O poezie civică *

        de Gheorghe Grigurcu

Poezia civică a fost una din victimele regimului comunist. S-a procedat cu ea aşa cum se petreceau lucrurile cu o casă mai arătoasă din care proprietarul era dat afară pentru a se instala într-însa un nomenclaturist. Deoarece această speţă devenise un loc predilect al demagogiei care nu se mulţumea să mistifice realităţile, dar lansa şi îndemnuri la „luptă”, presupunînd un entuziasm inexistent al cetăţenilor, străduindu-se a-i „mobiliza” în vederea unor ţeluri inventate cu impudoare. Uzurpînd tradiţia unor Eminescu, Goga, Aron Cotruş, Radu Gyr etc., versificaţia în cauză arunca umbra interdicţiei asupra civismului legitim al acestora. Dar, tot atît de grav, prelungea o asemenea umbră şi asupra viitorului, căci, să recunoaştem, la ora actuală creaţia de un astfel de tip, pornind de la conceptele de patriotism ori viaţă socială, batjocorită crunt sub regimul comunist, nu mai atrage. Vrînd-nevrînd, evocă însăilările beniucian-păunescian-vadimiste, punînd parcă cititorului un nod în gît. E nevoie, desigur, de o perioadă de purificare pentru a intra în normal.

Unul din poeţii actuali care-şi ia inima în dinţi abordînd temele cetăţeneşti e Virgil Diaconu. Aşezat la polul opus festivismului calp al stihurilor naţional-comuniste, d-sa mărturiseşte cu francheţe: „Niciodată nu am putut să fiu/ în pas cu noile vremuri;/ cu poetica în vogă sau cu leprele/ care au cîştigat şi anul acesta alegerile” (Sincronizare).

Perspectiva autorului asupra epocii de dup㠒89 are în vedere dezmăţul în care „şobolanii roşii” de odinioară au ajuns iarăşi la lumină: „Soarele aruncă pe străzi şobolanii roşii.// E vremea hienelor propagandistice./ E vremea viermilor de serviciu!// Şi a ţiparilor care se strecoară atît de elegant/ printre degetele împietrite ale Justiţiei./ E vremea lipitorilor, pentru care sîngele/ nu este nici de stînga, nici de dreapta.// E vremea bordelinei de la palat,/ care lustruieşte cu graţia ei/ falusul acestei democraţii purulente.// Dragostea de patrie a ieşit la plimbare în jeepuri./ Dragostea de patrie parchează în peisajul cazon:// iată dobermanii bicamerali, care fac declaraţii mioritice/ de la fereastra jeepului! Iată dobermanii bicamerali,/ care şi-au permis şi în anul acesta un mic concediu în Dubai,/ pentru a se gîndi în linişte la soarta ţării./ Pentru a se gîndi la datoria lor faţă de patrie,/ care le îngraşă conturile.// Numai Revolta aleargă ca smintita pe străzi./ Prin cartierul cuţitelor, prin întunericul din care/ înfloresc copiii străzii.// Se-aude că în noaptea aceasta sufletul îşi va primi raţia:/ o gamelă cu stele…// Plin de răni, Domnul se întoarce acasă./ Acasă, – în celulele mele” (Secol).

Dezamăgirea e aşadar dramatică. Poetul îşi face public „sîngele negru”, după care se înscrie în rîndul revoltaţilor, chiar dacă manifestarea d-sale nu e de ordin stradal, ci scriptic: „Ies în stradă, vegheat îndeaproape de batalioanele de scutieri, sosite în grabă. Scutieri care se poartă atît de elegant în faţa camerelor de luat de vederi şi care ne snopesc cu bastoanele pe străzile lăturalnice./ Strada! Adevărul în haine de lucru. Un vuiet care te-a prins şi pe tine, cum stai în faţa televizorului, solidar cu strigătele stinse de bastoanele de cauciuc./ Desigur, nu vei ieşi la bătaie nici de data aceasta. Dar ce înalt eşti tu cînd cei din stradă strigă «Jos Guvernul!» Ce înalt eşti tu, cînd, în această cazarmă de cocoşaţi, cineva strigă pe străzi chiar cu glasul tău!” (Strada 2012).

Atent la meandrele politichiei recente, Virgil Diaconu nu omite nici notificarea unei tendinţe de supuşenie oportunistă la o mare putere din afară, pe liniile de forţă ale obedienţei faţă de colosul sovietic: „Glorie imperiului de peste ocean/ pe care îl slujim cu viii şi morţii!/ Şi Libertăţii, care îşi creşte statuia pe cadavre! (Secol).

Ce ne rămîne aşadar în acest capitol nou-vechi al istoriei? O alt㠄glorie” nu cu mult mai stînjenitoare decît cea confecţionată din carton aurit a „socialismului victorios”: „La parastasul tricolor, camerele de luat vederi/ fac publice lacrimile care nu mai încap în biserică./ Şi sicriul Datoriei se ascunde, de ruşine, în pămînt” (ibidem).

Un efect de ordin moral al unei atari degringolade care cuprinde obştea e cel al confuziei între mărturisire şi culpă, adică între expiere şi păcat. E una din încercările cele mai triste la care sîntem supuşi în prezent: „Preot al noilor mele iluzii, joc zaruri cu călăul./ Şi cum jucăm pe întuneric, nici nu mai ştiu/ cine dintre noi are numerele mari şi cine numerele mici;/ cine este călăul şi cine preotul este…” (ibidem).

 Dar care e comportarea confraţilor noştri, se-ntreabă pe bună dreptate autorul. Cum reacţionează ei la dezastrele pe care neîndoios le au sub ochi, aidoma tuturor românilor? „Desigur, firesc ar fi ca în Piaţa Libertăţii să fie şi prietenii mei. Prietenii mei, căpitanii condeiului şi ai penelului. Dar la ora aceasta ei fie sonetizează, fie pictează nevăzutul. Nici nu au auzit de străzile lăturalnice, unde scutierii încearcă să îi frîngă Revoltei aripile./ Trăim în lumi paralele, vezi bine, în această sală de expoziţii tocmai se petrece un eveniment monden, cu intelectuali subţiri şi femei glossy, în timp ce în stradă revolta îşi frînge degetele şi încearcă să-i scoată pe şobolani din găurile lor” (Strada 2012).

Şi acum să vedem care e atitudinea lui Virgil Diaconu, bun diagnostician al tarelor sociale, în spaţiul erotic în care poposeşte de asemenea cu predilecţie. Surprinzător, ne aduce la cunoştinţă că îşi aşteaptă iubita, retras într-o nucă verde: „Te aştept într-o nucă./ Jumătate din singurătatea mea îţi aparţine.” (Nucă)

Dar este numai un moment. Nu mai puţin plin de energie decît atunci cînd vitupereaz㠄cîrtiţele întunericului” politic, declară următoarele: „Ea s-a ascuns de lume în marele oraş,/ în mansarda plină de cărţi./ Eu am năvălit într-o dimineaţă/ în tăcerile şi ascunzişurile ei./ Cu toate armele am năvălit” (Mansardă).

Aşadar stilul milităros, probat şi prin citatele anterioare, ca o emblemă stilistic-temperamentală a bardului (cuvinte utilizate: cazon, gamelă, raţie, scutieri, cazarmă, arme ş.a.m.d.), nu se dezminte. Virgil Diaconu se arată ofensiv mereu, precum un brav absolvent al unei Şcoli de ofiţeri. Ofensiv în viaţa societăţii ca şi-n intimitate… 

            * Virgil Diaconu: Prinţesă cu fluture, Ed. Limes, 2012, 110 p.

Nr. 07 / 2013
CONGRESUL NAŢIONAL DE POEZIE-ediţia a V-a

DECLARAŢIE

REZULTATELE CONCURSULUI NAŢIONAL DE POEZIE ŞI INTERPRETARE CRITICĂ A OPEREI EMINESCIENE „PORNI LUCEAFĂRUL…”

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (1996)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (38)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Despre confesiune în poezia religioasă
de Adrian Popescu

De ce-aş alege albul?
de Nicolae Prelipceanu

O poezie civică *
de Gheorghe Grigurcu

Oman – ţara care locuieşte într-o carte
de Ioan Es. Pop

De-a poeziaproza
de Paul Aretzu

Arta memorialistului*
de Irina Georgescu

În vizită acasă la greieri
de Toma Grigorie

O epopee distopică
de Ioana Dinulescu

O lume în pagini
de Dan Ionescu

Viaţa pe hîrtie
de Daniela Firescu

Puncte de vedere cu Virgil Mazilescu
de Constantin M. Popa

Lumi de departe ...
de Florea Miu

Poezie
de Constantin Abăluţă

Poem
de Gabriela Gheorghişor

Poeme
de Liviu Ioan Stoiciu

Florin Iaru. Recursul la ironie
de Iulian Boldea

Banalitatea răului
de Ioan Groşan

Poeme
de Vlad A. Gheorghiu


de Lavinia Nechifor

Scrisori culturale
de George Stanca

Claude Simon – romanul pictural
de Maria Tronea

Revista revistelor

Bismarck, Richelieu, Machiavelli - trei figuri herodotice în gândirea strategică
de Ştefan Vlăduţescu

Adrian Păunescu, 70
de Jean Băileşteanu

Iulian Segărceanu şi spontaneitatea studiată a gestului plastic
de Florin Rogneanu

Premiile revistei Luceafărul de dimineaţă

In memoriam Alexandru Muşina

Poeme
de Mariano Baíno

© 2007 Revista Ramuri