Puncte de vedere cu Virgil Mazilescu

Înainte de toate, se cuvine să observăm că poezia lui Mazilescu începe să surclaseze legendele ce l-au înconjurat pe „omul Virgil” şi, în acelaşi timp, indiciile descoperite de critica mai nouă orientează interpretarea ei spre regimul de iraţionalitate obiectivă, menajând zonele de mister, acolo unde poetul creează fatal discontinuităţi, deloc arbitrare, ci impuse de intenţia cu totul temerară (nu numai pentru vremea sa) de a explora ceea ce se află înaintea Big-Bang-ului creaţiei.

Poetul trăieşte intens un special lirism al transferurilor, ajunge de la început în proximitatea „materiei celei mai neastâmpărate, fluide şi aruncătoare de scântei” (Gheorghe Grigurcu), sfâşiat de tensiunile texistenţei. În volumul Fragmente din regiunea de odinioară, Mazilescu formulează câteva „puncte de vedere” departe de orice aderenţă substanţială, explicită, la acea retorică a firescului ce ar atesta o supunere la exigenţele structurării, dar ofertante ca suport al comentariului de faţă. Aşadar:

Primul punct de vedere („omul Virgil”)

Încă nu există o biografie a lui Virgil Mazilescu. Atât valorizarea rememorărilor celor care i-au stat în preajmă, cât şi pătrunderea în infernul paginilor sale de jurnal întârzie. Cei mai mulţi, prieteni sau doar cunoscuţi, vorbesc despre o existenţă damnată, pecetluită de alcoolism. „Stâlp de nădejde al boemei de la Casa Scriitorilor”, în amintirile austere ale lui Gheorghe Grigurcu, dezordonat, impenitent, în răspăr dureros cu orice convenienţe (sociale sau estetice), căutând izbăvirea din chinurile iubirii în anestezia indusă cu ajutorul alcoolului, acest important poet atrăgea atenţia prin nonconformismul agresiv al gesturilor. „Îmi voi aminti mereu – relatează, în stilul său inconfundabil, Luca Piţu – cum Virgil Mazilescu, regele poeţilor  beţivorfici, după ce sorbise o întreagă stecloanţă vodcoasă pe căldură de 35o C, se intromitea nud puşcă printre nevestele universitarilor napocani, sosite la Marea Neagră sindical, dar instalate la miazăzi de firavul pârâiaş despărţitor al celor două facţiuni estival-intelectuale. Imediat l-or luat la refec partenerii conjugali ai balabustelor clujane; imediat începea Principele Stihuitorilor Alcoorfici să-i trateze de proşti şi să-i numere pe degetele ambelor mâini”.

Destinul său, prăbuşirea la numai 42 de ani, îl apropie de magnificul Dylan Thomas, dispărut la 39 de ani, cel care - ne încredinţează un rafinat eseist - „îşi râgâia abisal versurile, între crunte beţii”. Numai că Virgil Mazilescu, „vamaiotul dechiloţat”, îşi recita propria poezie „imperativ şi sumbru iluminat”. „Era uluitor! Un actor nu poate să citească versuri cum citea el”, depune mărturie Dumitru Ţepeneag, teoreticianul onirismului estetic, alături de care Mazilescu debutase în suplimentul  Povestea Vorbii al revistei  Ramuri.

Al doilea punct de vedere (poetul Mazilescu)

Versurile mazilesciene sunt rodul devoţiunii, al convingerii că Poezia reprezintă o valoare supremă în lume. Vehement, emfatic, sigur pe adevărurile sale, propune un imaginar fracturat, un ţinut volatil, marcat de hiatusuri şi derapaje. Textele sale par a se termina înainte de a începe (Geo Vasile), senzaţie ce provine din „destituirea logicii formale previzibile” (Ion Buzera) şi, în acelaşi timp, din credinţa în puterea magică a cuvântului. „Era convins că înlocuirea unui cuvânt sau mutarea acestuia în capul sau la coada versului naşte o nouă poezie”, nota undeva Nora Iuga. Într-adevăr, în puţinele lui volume antume, Virgil Mazilescu nu include „variante”, ci sugrumă sensuri pentru a construi noi rampe de lansare imaginaţiei sale implacabile, intemperante, vitale. Poetul repudiază experimentalismul, nu este nici oniric, nici suprarealist, nu operează, cum s-ar putea crede, o sinteză care să-l sechestreze până la urmă îmtr-o formulă. Destructurările lui proclamă o funcţie de comunicare specială, accesul într-un univrs în care poezia se face în absenţa poeziei, cum încearcă Ioan Buduca să devoaleze poetica mazilesciană.

 De altfel, intuiţii critice revelatoare aflăm în abordări dintre cele mai surprinzătoare. Ion Negoiţescu remarca „autonomia primordială a imaginilor“, iar Al. Cistelecan deconspira pariul poetului „pe intensitatea grăuntelui de uraniu” ca punct origo. Se făceau, astfel, paşi necesari înţelegerii în profunzime a unei poezii ivite din orgoliu şi mari umilinţe, trebuind să înfrângă, cu preţul unei teribile macerări sufleteşti, tentaţiile capitulării, pentru a cuceri dimensiunea alternativei. Mazilescu nu a reinventat poezia, ci s-a reinventat mereu pe sine cultivând solitudinea devoratoare: „tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia / şi nu mai am inimă”.

Al treilea punct de vedere („Opera poetică”)

A apărut , în îngrijirea şi cu prefaţa lui Gabriel Nedelea, ediţia integrală a poeziei lui Virgil Mazilescu (Opera poetică, Craiova, Ed. Aius, 2013), iniţiativă salutară de a recupera marile voci lirice ale ultimei jumătăţi din veacul trecut. Condus de dorinţa de a merge dincolo de ceea ce se vede, tânărul critic descoperă nu un nou Mazilescu, ci esenţa, autenticitatea versurilor sale care „îşi prind cititorul într-o realitate anterioară oricărei structurări”. Din bolboroseala prafului galactic se va întemeia „o lume a plânsului care nu se vede”, proces numit de Laurenţiu Ulici „momentul prim al clarificării principiului poetic”.

Deşi, în creaţia lui Mazilescu se pot identifica destule poeme cu statut de ars poetica („Prefaţă”, „lecţia mea”, „o tu simplitate”, „din aventurile poetului”) situate în orizontul intertextualităţii, paradoxal, un veritabil manifest, scară lipită de zidul creaţiei „pe muchia realului”, este postuma „astfel e percepută lumea”. Ecourile blagiene şi eminesciene reverberează polemic dificultatea acordului interioritate – exterioritate: „sub continua supraveghere forţe coercitive, unificatoare; / - lume disjunctă, haotică / - nu în destrămare, ci în plin, chinuitor, proces de alcătuire/ - şi nu în zadar, şi nici în goluri, ci din foarte concrete/ materiale încerca ea «a se naşte»”. Aici se află „curajul şi puterea” poetului, surprinse cu tenace coerenţă de către Gabriel Nedelea în atât de plina de sugestii prefaţă a sa.

Al patrulea punct de vedere (personal)

                      x x x

                               lui Virgil Mazilescu

cum numele patronilor de cârciumi metafizice

Mazilescu şi Mureşan

circulă nestingherite

asemeni unui tremur de visare demonică

pe buza paharului cu gin din porumbe

priveşte prin gaura cheii

bolgia textelor prefăcute în tulburi ciorchini

gleznele-i comentează abandonul

către orele ordinare sub masa goală

când traiectoriile se răstoarnă

când carnea se face zdrenţe

când zeii mor de dezgust

„apariţia şi dispariţia sufletului”

 ar fi un titlu potrivit împotmolirilor albe şi aspre

el se mulţumeşte să privească

bolgia textelor prin gaura cheii.