Poeme

Se dedică lui Alexandru Muşina

Mai bine

Mă gândesc, sincer, că e mai bine să fie aşa. Am

iar necazuri, sunt încolţit,

nimic nu mai merge, îmi fac singur greutăţi,

nu vreau să mai aud de nicio pricină? Nici de supraveghetorul

din mine, nici de nivelul la

care m-aş putea ridica: până acolo. Aici tăcu, ducându-şi

din reflex mâna la gură: de ce-mi bat eu, în

definitiv, atâta capul? Aceste

necazuri ar putea să-mi fie spre mângâiere, să-mi fie

păpădii, furnici, aluviuni uscate, încărcări

electrice, apă tulbure la picioare, salcie ruptă, sudoare,

petale roşii, percepţii extrasenzoriale –

toate curgând la vale după fiecare rupere a mea de nouri

pe dinlăuntru, în mijlocul celei mai

mari gălăgii, până va avea ce să se facă deodată linişte

să se audă ţipătul unui pescăruş de râu. Nu

e ţipătul meu? Eu, care

o să mă urc, mai apoi, pe alt deal, cu furcoiul pe

umeri, la strânsul fânului – câte

fire de fân, atâtea simţăminte contradictorii? În bine sau

în rău, în mai bine sau în mai rău. Când

nu ştii cu cine te lupţi. La

ce-ţi trebuie? Fân crescut într-o noapte fără lună cât casa,

sub răsuflarea spiritelor răufăcătoare… Fiind

totul în zadar. Nu-mi

este îngăduit a mă văieta, a geme, a regreta.

E pe o nouă treaptă

Totul vine sub formă de supărare, frică sau necaz, care-i ia

puterea – dar nu trebuie să fie îngrijorat

prea tare, fiindcă a intrat pe o nouă treaptă de dezvoltare,

i s-a explicat: deocamdată trebuie doar să

strângi din dinţi, să ai răbdare. Nu mai simţi dorinţa de a

învăţa ceva în plus? Pe zi ce trece i se pare

că e tot mai agresiv, de fapt. Nu are de ales, însă: când nu

mai poate, încearcă să aţipească şi

după un minut are vertij, sare speriat din pat. De fiecare

dată când aţipeşte trece într-o altă

dimensiune, după ce cade în gol, de la mare înălţime. Nu mai

doarme decât iepureşte. I se rupe inima

că nu mai poate supravieţui în asemenea condiţii, organismul

i s-a îmbolnăvit iremediabil, stă pe marginea

prăpastiei şi aşteaptă imboldul

să-şi încheie aventura, nu mai are nicio dorinţă. Ce faci,

„fiecare dorinţă este provocată de sentimentul

iubirii”, rupe-ţi toate legăturile cu această lume dacă vrei

să te salvezi… Dar nu mai ştie ce

mai vrea, ce rost are să continue, dacă a ajuns în această

situaţie? Du-te, totuşi, la un spital, să-ţi

faci analiza sângelui măcar. Nu mă duc. Atunci, roagă-te. „Tu

nu vezi? Fără iubire, dorinţele tale te duc pe

drumuri necunoscute”… Te minţi singur dacă repeţi că nu mai

ai nici o dorinţă, subconştientul te conduce la

uşa depozitului-de-viitor, trebuie numai să o deschizi… Iar

vii cu asemenea argumente? Ştii ce spunea

Sfântul Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi poţi să faci ce

vrei”. Câte tipuri de sentimente te mai bântuie?

Cinci-patru-trei… Stop! Nu declanşa numărătoarea inversă.

Nu te mai întoarce către sursa primară,

rece. Întoarce-te către mine, eu sunt fierbinte – iubeşte-mă!

Şi nu te mai gândi la ceea ce se va

schimba. Ar trebui făcută o slujbă de sfeştanie în casă.

Mă rememoram

cam pe la miezul nopţii, lampa era încă mare: eu eram? În

armură grea şi coif cu viziera

închisă – nu mă recunoşteam cu totul, ce mai

voiam? Eu eram, mă

rememoram, ridicam pentru o clipă viziera, dar nu

mă înţelegeam. Ce aveam… Oare

la ce mă gândeam? La putreziciunea moştenită din adânc.

Mă gândeam la cei din cazărmi

şi din beciuri, români:

la cei necrescuţi în cultul supunerii, „ca mine”.

Uşa mare, dublă, de la intrarea

înlăuntrul meu era pe jumătate acoperită de o dună, iar

vântul aduna din ce în ce mai mult nisip

în jurul pereţilor exteriori. Plus apocalipsa, anunţată

în 2012, şi centura fotonică: totul era un

hohot de râs, acolo, public…

Ah, instinct al răzvrătirii! Nu da înapoi: măcar tu, „chiar

dacă am ratat totul cu învârtelile,

reaua-credinţă, prostia, înşelăciunea, şmecheria alor

noştri”… Că e o cârdăşie la mijloc!

Am ratat totul, aceasta este culoarea regulamentară,

îndrăznind

şi nereuşind, „ascultaţi prin mine vaietele

mulţimii” – trimis când înainte, când înapoi în timp,

împins de la spate de o radiaţie caldă.

Cum e dracul

Stăpâniţi-vă! Străduiţi-vă!

Se întorc şi-şi pun mâinile pe cap, acceptând

că există şi lucruri inexplicabile –

habar nu au de unde vin şi dacă trebuie să se întoarcă. Nu,

mai bine merg înainte, nu-şi iubesc

aproapele, au aceleaşi focuri pe mirişte în minte, după

recoltarea grâului, după ce treci

Dunărea de Cernavodă, spre Bucureşti. Se cunosc

însă de undeva, îşi suprapun degetele,

trepte pe o scară care coboară, nu se uită în urmă, „este

la mijloc o altă dezlegare

energetică” – mare scofală. Şi? Nu s-au cocoţat pe stâlp?

Cad permanent în deriziune, nimic nu merită,

spun, a câta oară? Nu vrei să ne batem cuie în frunte? Au

pe dracul în ei, maică, nu pot să moară, că-s

tineri, fac magie neagră, vrăji

cu cuţitu’ – bagă un cuţit în apa descântată şi

pe urmă taie un animal,

orice: cum se scurge picătura de sânge de pe lamă, aşa să

se ducă viaţa omului. Vor să

se trimită prea înainte… Cum e dracul? „Dracul e urât rău,

cu spume, când descântau, ieşea din

apă şi se arăta în faţa mea, era ca un strigoi, urââââât”…

nu i-ar fi plăcut să fie altfel

Un flux discontinuu de senzaţie şi nimic din ceea ce i-ar fi

făcut lui plăcere în tinereţe: nici mâncare,

nici sex, nici înotat în mare sau lenevit la soare pe nisip,

nici preumblare pe faleză, sau pe munte. Nu mai

are nicio atracţie. Nici oceanul aerian? Rânduielile naturii

nu-l mai privesc. Gândurile negative, trezite în

fiecare zi, de la prima oră, duşmăniile, răul făcut, reacţia

lui la jignirile aduse inutil, îl afectează, îl

conduc şi-i strică ziua, ele se transformă şi se descompun

cel mai greu, fără ele ar fi alt om. Adevărul

e, deşi nu e sigur, că i-ar fi plăcut

să fie altfel. Oricum, e prea târziu să încerce să intre

în pielea altuia, care să nu se sinchisească de ceea ce face

sau nu face cel de lângă el. Acum nu-şi mai

doreşte decât să întâmpine moartea cu sufletul împăcat. Să

revină cu bine spre bază.

În el se găsesc încă toate elementele

întrepătrunse, unite – care se vor separa după ce va fi

îngropat, deocamdată se chinuieşte să le

ţină într-un echilibru minim, să nu mai sufere pentru toate

prostiile. Nu mai contează dacă vrea să

curgă totul la întâmplare, de la sine, şi el să le ordoneze,

cât de cât, la nivel mic, fără alt scop decât

să tragă de timp, să uite, să facă şi el ceva, să nu fie

atras în subsol în timpul vieţii.

În subsol – acolo unde e miezul seminţei de floarea-soarelui

sau al zahărului pepenelui, miez

aflat în beznă, unde soarta e imposibil de determinat,

înainte de a putrezi… De ce n-a învăţat,

60 de ani, să se bucure de ceea ce a primit de la cel pierdut

în zare, care din când în când reapare şi-i dă

un semn? Pâlpâind… Nu şi-a dobândit seninătatea nici azi,

i s-a oferit numai prilejul de a dispărea subit,

dacă nu-i convine – dar nu s-a hotărât,

ştie că altă ocazie de a mai fi

pe aici nu i se va mai acorda altădată, de aceea întârzie,

chiar dacă e o hărţuire la mijloc. E convins

că toate aceste lucruri, care i s-au întâmplat, trebuiau să

i se întâmple. Toate, din cauza

inimii înşelătoare în care i s-a topit mintea.

Şi care l-a pregătit pentru o restaurare. Până la urmă

în locul lui va apărea un contur luminos.