Iulian Segãrceanu şi spontaneitatea studiatã a gestului plastic

Prima  expoziţie  personală  importantă a artistului  Iulian Segărceanu   s-a petrecut în anul 1986, în sălile Muzeului de Artă Craiova, urmată de alte 20 expoziţii la Calafat, Craiova, Slatina. Peisagist prin vocaţie, artistul face o pictură atât plein air, cât şi de atelier, o pictură plină de modernitate, cu deosebire în modul de a trata materia picturală ca pe o fiinţă vie, în permanentă mişcare şi evoluţie. Este de o seriozitate artistică cu totul ieşită din comun, dacă ne gândim la faptul că munceşte enorm, pictează cu frenezie în atelierul său de la Branişte, lângă Craiova, departe de agitaţia oraşului; citeşte cu acelaşi interes  literatură beletristică, literatură de artă şi critică de specialitate şi analizează în permanenţă capodopere ale artei plastice universale. Toate lucrurile acestea le-a învăţat de la cel care i-a îndrumat paşii artistici în  adolescenţă, la Liceul de Artă „Marin Sorescu” din Craiova, excelentul pedagog, pictor şi profesor Ilie Marineanu. De la domnia sa provine preocuparea permanentă a artistului pentru valorile de tehnicitate puse în slujba expresivităţii imaginii. Fie că imaginile din compoziţii sunt purtătoare de simboluri sau nu, conotaţiile fiecărui element constitutiv – casă, gard, copac, drumeag, pod sau acoperiş – este legat de discursul cromatic şi implicit de valoarea sa  antropologică. Spirit imaginativ, Iulian Segărceanu este mereu în alertă, căutând în permanenţă motivaţii la atitudinile sale multiple în raportul cu subiectul ales sau cu construcţia imagistică. Tablourile sale ne plimbă cu un gest firesc de la  Branişte la Padova, Veneţia sau tocmai la Buhara, pentru a ne readuce pe spectaculoasele maluri ale Mării Negre. El ştie să transforme imaginea într-o stare de căutare a frumuseţilor ascunse, păstrându-i însă intactă clipa de senzualitate. Prin dinamismul imaginii şi felul în care artistul transformă materia picturală în sugestii optice, ce capătă materialitate în raport cu  formele - obiect cu care suntem puşi într-un dialog cu formele-obiect, fapt ce ar putea să ne determine să îl considerăm pe Iulian Segărceanu un artist  tentat de expresionismul cromatic. De altfel, experimentele sale cromatice ţin în primul rând de modul în care artistul a fost învăţat să abordeze imaginea vizuală ca subiect pasional, purtător de amintiri unice. Aşa ne putem explica apariţia unor naturi statice cu flori, pictate pe un fundal negru, cu nuanţe de negru ivoriu şi negru indigo. De-a lungul anilor, Iulian Segărceanu a observat şi studiat cu mare atenţie raporturile optice multiple în tablourile artiştilor  Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu sau G.N.G. Vânătoru, adică exact pictorii care s-au folosit de contrastul simultan dintre culori şi nuanţe de negru, ca pe o modalitate de a stimula vibraţia petelor colorate.

Tentat în ultimul deceniu de pictura nonfigurativă, pe care o exersează permanent, atât în pictura în ulei cât şi aceea în culori acrilice, Iulian Segărceanu nu se poate desprinde definitiv de frumuseţea şi sensibilitatea universului lumii fizice pe care ştie să o facă să vorbească , asemenea unei fiinţe vii. Oricum, pictură nonfigurativă întâlnim la tot pasul în compoziţiile sale şi o descoperim pe spaţii restrânse sau în secvenţe mai ample ale peisajelor sale. 

Iulian Segărceanu se dovedeşte a fi astfel un artist post-modernist, care mai păstrează în discursul său narativ ingenuitatea şi francheţea realităţii imediate, ca motiv de dialog subtil, nu numai cu subiectul, ci indirect şi cu timpul văzut ca un partener care îl însoţeşte în aventura sa imagistică. Starea de permanentă alertă, transformată adeseori într-o spontaneitate a gestului – categoric exersată şi studiată anterior –, este atitudinea omului contemporan în raport cu universul în care trăieşte. Atunci când aceasta este şi starea pastelului, tehnică în care au excelat toţi marii impresionişti, vom înţelege că perpetua alertă a pictorului, materializată pe pânză, carton sau hârtie, în tuşe largi, energice, reprezintă un mod de a fi în raportul dintre el şi lume, şi că presiunea timpului care se scurge implacabil îl îndeamnă la emoţii vizuale, mărturisite direct.

Toate tablourile şi pastelurile lui Iulian Segărceanu cuprind în subtext, dincolo de dinamica şi vioiciunea cromatică, de ritmurile multiple, o stare de însingurare, aproape de disperare, o suferinţă ascunsă de tuşele exaltate, care nu ne lasă să vedem visele neîmplinite. Poate, de aceea artistul preferă să ne plimbe imaginativ dintr-un loc în altul, dintr-un anotimp în altul, ca un exerciţiu perpetuu al spiritului şi ca o formă de cunoaştere prin revelaţie.