Pagini de jurnal (39)

Cu puţin timp în urmă s-a întîmplat să fiu internat la un spital din Capitală pentru o operaţie. Cu toate că, prin amabilitatea medicilor, am avut parte de-o rezervă,  m-a încercat iarăşi suferinţa, mărturisesc că echivalentă ea însăşi cu o boală, pe care mi-o produce orice spitalizare. Pesemne joacă aici un rol şi memoria. La 14 ani, la Oradea, m-am pomenit vîrît abuziv la un spital de contagioase (prin intervenţia poliţiei!) cu diagnosticul de scarlatină, pus greşit de un medic şi neconfirmat de altul, cu urmarea, nu tocmai onorabilă pentru acea instituţie, că simptomele reale ale scarlatinei mi-au apărut abia după două săptămîni, în salonul unde, fireşte, m-am infectat. Dar n-ar putea fi vorba doar de acel episod urît. Sînt uimit să aflu din cînd în cînd că unii semeni se bucură cînd nimeresc la spital, aşteptînd la rînd, cu răbdare, pînă se eliberează un pat şi chiar oferind „atenţii” slujitorilor lui Esculap cu acest scop. Cum e cu putinţă aşa ceva? E ca şi cum mi-ar spune cineva că-i place să se culce în pielea goală pe zăpadă sau să ţină în palmă cărbuni aprinşi… Îmi propun să-mi lămuresc întrucîtva, în prezentele rînduri, simţămîntul greu de suportat pe care-l încerc cînd sînt nevoit să ajung în mediul spitalicesc: o împletire a depresiei cu dezgustul şi cu spaima, care se risipeşte cu dificultate,  astfel încît revenirea pe făgaşul normalităţii cere un anume timp.

Ce se petrece, de fapt, cu un ins împovărat, asemenea subsemnatului, de o sensibilitate păcătoasă care-l face inadaptabil cînd se vede într-o asemenea situaţie? Are loc o „deturnare” a sa, adică o desprindere din circuitul actelor zilnice, un abandon nu neapărat al lucrurilor socotite importante, ci al obişnuinţelor care, contrariate, pot degaja o forţă teribilă. Tot ce ţi se părea pînă atunci simplu, subînţeles, aproape inobservabil, odaia ta, masa de lucru, orele de masă, sunetul telefonului, radioul, micul ecran, dobîndeşte o aură nostalgică pînă la durere. Te desprinzi forţat de ceea ce reprezintă un fond al fiinţei tale „concrete”, deşi părelnic modest, de-o relevanţă pe care n-o bănuiai, echivalat în primul rînd cu ritualurile cotidiene. Se produce o răsturnare a scării valorilor intime. Nu mai ai în vedere excepţionalul, ţelurile „înalte” ori deosebit de agreabile, aşternerea pe hîrtie a unor versuri sau articole, editarea unei cărţi, discuţiile cu un om apropiat, o călătorie pe care ţi-o doreai, ci proza, banalul, anodinul din care îţi dai seama că eşti ţesut. Un poet francez numea boala „o confesiune prin trup”. Rodul acestui soi de confesiune e într-un fel absolutoriu, ca-n cazul oricărei confesiuni de-o anume intensitate, ducînd  la o golire a fiinţei de complicaţiile conştiinţei iscoditoare, de ambiţiile pe care le emană aceasta. O simplificare, dar nu o pacificare (cel puţin la spital). O trecere de la statutul lucidităţii analitice la un gen de torpoare uşor delirantă. Nu e o simplitate naturală a primordiilor, ci una mistificată, barbară, impusă.

În camerele de spital domneşte o mixtură anormală a solitudinii cu viaţa socială. Singurătatea individului căzut în suferinţă se izbeşte de-o colectivitate inedită, apăsător limitată, cu o prezenţă permanentă ce nu diferă mult de atmosfera unei închisori. Eul stresat ce-ar dori să-şi tatoneze un nou traseu, o direcţie de supravieţuire în condiţii de avarie se vede absorbit de un mic univers imprevizibil, de regulă dezamăgitor prin sărăcia, prin cenuşiul său aidoma mîncării care aici n-are niciun gust, e rece, sleită. Orele, zilele tale parcă fără sfîrşit sînt populate de oameni pe care n-ai posibilitatea nici să-i alegi, nici să-i respingi. Oameni cu care n-ai nimic comun, cu care n-ai ce face altceva decît să-i urmăreşti cu o anume curiozitate ce oboseşte repede. Cuvîntul de ordine e inadaptarea. Nici existenţa curentă nu e scutită de inadaptare, dar secvenţele acesteia rulează iute, fiind astfel mult mai suportabile, epuizîndu-se, de pildă, după ce-ai părăsit un local ori te-ai dat jos din tren ori ai ieşit dintr-o stradă aglomerată. La spital, în schimb, eşti silit la o convieţuire de zi şi noapte cu nişte necunoscuţi, contactul cu care devine obligatoriu precum administrarea unui medicament ori săvîrşirea unei proceduri… De ce ar putea aceştia să te „vindece”? De vechile frămîntări, de utopiile îndărătnice, de melancoliile pe care le ştii incurabile, în afara cărora nu mai eşti tu, pe care le conservi ca pe-o identitate ultimă? Extrem de puţin probabil. Tonul suferinţei e pus în surdină, înlocuit cu animalicul reflex al supravieţuirii în camera de spital, de-atîtea ori supraaglomerată, astfel că ea nu întîrzie a-şi pierde subtilităţile, transparenţa, a se abrutiza.

 Spitalul e un spaţiu al tranzienţei. E la urma urmei o anticameră a sfîrşitului obştesc, în care, dacă te afli, simţi nevoia de a-ţi face un bilanţ al vieţii, oricît de confuz, dezorientat, aiurit ai fi. De-a încerca, fie şi-n linii sumare, aproximative, un conspect rapid a ceea ce ai fost, a ceea ce eşti. Provizoratul condiţiei umane îşi scutură acum, în grabă, petalele veştede. Ştim prea bine: morţii i se opune iubirea, însă cum ar fi posibil aşa ceva, cînd „eu nu mai sunt eu”, cînd „mintea mă doare”? Iubirea cere o integritate sufletească, o energie a fibrei interioare care, numai egală cu sine, e capabilă de dăruire. Mă tem că spitalul te predispune la o închidere egoistă. Eclipsîndu-ţi umoarea conştiinţei de sine, lasă în loc şi amplifică o variantă a ei degradată, derizorie. Iată cîteva rînduri ale acelui mare martir al bolii care a fost M. Blecher: „ei bine, în toate aceste cazuri era uşor de constatat că bolnavii din jur, care erau la curent, nutreau nu ştiu ce meschină şi perversă satisfacţie de a şti în timp ce bolnavul condamnat ignoră totul, şi asta le dădea un sentiment de comodă securitate interioară, senzaţia aceea de confort meschin pe care o avem întotdeauna cînd aflăm de un accident într-un loc unde ne-am fi putut afla noi înşine şi pe care îl subliniem cu un  mic rîgîit intim «bine că eu n-am fost acolo»”. Nu o dată acest „confort” mărunt se asociază cu limbajul convenţional al compasiunii faţă de cei, pentru moment, mai nenorociţi decît noi. O inconştienţă ce trece în perfidie. Iluzorie biruinţă a imposturii efemerului (nu e oare totdeauna efemerul o impostură?).

Şi acum ceva despre boală. Poate părea straniu, dar, constituind pentru subsemnatul o suferinţă în sine, internarea în spital conturbă boala, o împinge în direcţia unei desemnificări. Nu am în vedere, desigur, suferinţa fizică gravă, opacă, dezumanizantă, care deopotrivă blochează instanţa raţională şi destramă emoţiile. Suferinţa dură care izgoneşte fiinţa din sălaşul ei, proiectînd-o într-un neant oribil. Care iese din perimetrul identităţii bolnavului, pecetluindu-l prin amorf, absurd, anulîndu-l necruţător. Boala cît de cît „suportabilă”, pe care o tolerăm în măsura în care şi ea ne tolerează, poate aduce o stare morală complexă, deschizătoare de largi orizonturi. Tolstoi nota împrejurarea că suferinţa trupească îi uşurează sufletul. În ce sens am putea vorbi despre un atare fenomen? El se înscrie la mijlocul drumului dintre sănătate şi moarte, cea dintîi nescutită de vacuităţile egoismului şi vanităţii, cea de-a doua misterioasă în tăcerea sa inexpugnabilă. Consecinţa bolii astfel înţeleasă poate fi  o regăsire benefică a figurii noastre lăuntrice. O rupere relativă de mundan şi un dram de mortificare îndeamnă spiritul să-şi măsoare adîncimile. Camus înfăţişa boala drept „o mînăstire care are regula, asceza, tăcerile şi aspiraţiile sale”. Cu adevărat ceva monahal se degajă dintr-o boală asumată pe latura sa duhovnicească, prin epurarea de balastul trupesc (atît cît sîntem în stare să-l părăsim) şi prin potenţarea sufletului aflat în criza benefică a regăsirii. E ceea ce am putea numi o mistică a bolii. Dar, măcar pentru mine, în afara spitalului!

*

Să nu ne facem iluzii cu privire la hipermediatizatul Gigi Becali. Neomenia acestuia e similară cu cea Băsescului, care, în decursul mandatului său de primar, a fost poreclit „hingherul şef al Capitalei: „Acum două ore am aflat că smeritul Becali ucidea cîinii vagabonzi în cel mai oribil mod cu putinţă, băgînd furca în ei. A declarat, de altminteri, că n-ar dona un ban pentru construirea unor adăposturi în care să fie îngrijite caninele. Le-ar da otravă şi ar masacra animalele fără stăpîn. Păi, cum se împacă, domnule Becali, credinţa în Hristos, care arată că nu trebuie să omorîm nimic din ceea ce este viu, cu uluitoarea cruzime de care aţi dat dovadă în nenumărate rînduri?” (Şerban Tomşa, în Litere , mai 2013).

*

O „tînără” coaptă bine, care se doreşte măcar poetă, dacă nu şi pictoriţă. A publicat odinioară un grupaj de stihuri într-un hebdomadar bucureştean şi adastă în continuare gloria. Înscenează un ezoterism preţios în versurile sale pe care, prezentîndu-le într-o bună zi Constanţei Buzea, în faţa nedumeririi acesteia, a acuzat-o de ignoranţă. Pentru variaţie, cultivă şi religia. Îi convine mai cu seamă latura de „misionarism” a acesteia, care-i permite să abordeze persoane necunoscute, treabă ce-i dă probabil un simţămînt de vedetism sui generis. Dar cînd e să treacă la un simplu gest de binefacere, devine ţîfnoasă, se zbîrleşte: n-are timp, n-are dispoziţie, îi displace persoana (la un moment dat, a fost vorba numai puţin decît de Tudor Ţopa, aflat într-o pasă proastă din pricini bahice, care avea nevoie să fie condus cîţiva paşi; duduia în chestiune a pretextat că nu vrea să aibă a face cu un „beţiv”, pentru a nu se… contamina de păcatul său!). Lacomă, vanitoasă, sub o uşoară poleială de „camaradenie”. Solid fond mahalagesc. Se lamenta că n-a reuşit să „fixeze” niciun partener dintre numeroşii pe care i-a experimentat. Era să uit: cînd aceştia erau oameni de litere, nu s-a ruşinat să le ceară să scrie versuri pe care să le publice sub numele ei…

*

De fapt, durerile nu se pot compara, clasa, integra. Ele tind spre condiţia de unicat, asemenea unor metafore.     

*

D-ale literaţilor. Un autor cunoscut căruia îi spun la telefon că sper a-i da o veste bună: cineva a scris despre el un comentariu elogios, îmi răspunde: „Şi eu pot să-ţi dau d-tale o veste bună”. Mă ţine un moment în suspans, după care continuă: „X mi-a promis că va scrie şi el foarte favorabil despre mine” (adică despre colocutorul meu).

*

Gînd naiv. Dacă neîmplinirile îţi menţin o tinereţe sufletească, oare o neîmplinire infinită te poate propulsa în eternitate?

*

„Sănătatea este nebunie folosită în scopuri bune” (George Santayana).

*

  „Privită din punctul de vedere al literaturii, soarta mea este foarte simplă. Simţul pe care-l am pentru reprezentarea vieţii mele de vis, a vieţii mele lăuntrice, a împins toate celelalte pe planul secund şi acestea au degenerat, s-au pipernicit teribil şi nu încetează să se chircească. Nimic altceva nu mă va putea mulţumi vreodată. Adevărul este însă că forţa mea pentru asemenea reprezentări ale vieţii lăuntrice este imprevizibilă, nu se poate conta pe ea, poate că ea a şi dispărut acum pentru totdeauna, poate că are să mă năpădească încă o dată, sigur e însă că actualele mele condiţii de viaţă nu sînt deloc favorabile unei asemenea eventualităţi. Şi iată cum împins dintr-o parte într-alta, zbor fără încetare spre vîrful muntelui şi de-abia pot să mă menţin o clipă acolo. Mai sînt şi alţii care oscilează astfel, dar în ţinuturile de jos şi cu puteri mai mari; dacă ameninţă să se prăbuşească, îi prinde cîte unul din cei asemenea lor,  care tocmai în scopul acesta merge alături de ei. Eu însă mă clatin acolo sus şi, din nefericire, asta nu e moartea, ci sînt chinurile veşnice ale morţii” (Kafka).

*

Bucuria se salvează prin ea însăşi, durerea prin conştiinţa sa.

*

Cuvintele bat la poarta ideilor cu o enormă prezumţie: aceea de-a le întemeia.

*

Mai poate fi vorba la telefon, în zilele noastre, de arta conversaţiei? „Să întreţii conversaţia, afirma Jules Renard, rămîne totuşi cel mai bun mijloc de a nu-ţi da seama că ceilalţi sînt nişte imbecili”.  Ei, nici s-o luăm chiar aşa! Dar măcar un bun simţ ar fi posibil? Din cînd în cînd sînt sunat de cîte un literator care ţine morţiş să-mi aducă la cunoştinţă cîte laude a dobîndit, cîte premii a recoltat şi cîte îl mai aşteaptă, ce călătorii de basm a întreprins, cu amănunţirea traseelor respective, şi cîte mai urmează, cu indicaţii asupra personalităţilor străine cu care a convorbit şi care au binevoit a-l gratula etc. etc. Altul sau acelaşi mai vine şi cu adaosuri revelatoare de tipul: „Sînt mai cunoscut în Italia sau în Belgia sau în America de Sud decît în biata Românie”, „Nu-mi convine niciuna din revistele româneşti, aşa încît prefer să public în afară”, „Cu toată modestia vorbind, n-am cu cine să mă compar la Bucureşti”. Şi dacă pe aceşti campioni ai succesului am prilejul de a-i audia ceva mai rar, măcar de două-trei ori pe săptămînă port conversaţii presupun foarte atractive pentru cei dispuşi să-mi vorbească de la o jumătate de oră în sus. Silindu-se a monologa fără întrerupere, pesemne că din delicateţe, spre a nu mă obosi cînd aş încerca şi eu să strecor cîte o propoziţie. O retorică  -  ce să zic?  -  compactă ca un  zid sonor care mă protejează de restul lumii, care mă opreşte să mai trudesc citind, scriind, corectînd. Îmi şopteşte, contrariat, amicul A. E: „De ce nu-l întrerupi pe vorbăreţ?”. Răspund, cu capul plecat: cum aş putea să par şi mai puţin politicos decît acesta?

*

Creaţia profită de incongruenţele dintre lucruri, dintre incongruenţele fiinţei cu ele. Propunerea sa  -  nebunească, evident  -  e cea de-a le armoniza.

*

„Femeile oneste sînt inconsolabile pentru greşelile pe care nu le-au comis” (Sacha Guitry).

*

 „Vanitatea, grija pentru gloria lumească, cu care m-am luptat şi continui să mă lupt, este la fel de puternică precum dorinţa sexuală la fiinţele tinere. (…) Ciudat lucru, am înţeles că ambele sentimente sînt în aceeaşi măsură indispensabile pentru viaţa colectivităţii umane. Dorinţa sexuală e necesară pentru perpetuarea neamului omenesc, nevoia de glorie, pentru continuarea evoluţiei gîndirii umane. Urmarea celei dintîi e perpetuarea vieţii, urmarea celei de-a doua este evoluţia, desăvîrşirea vieţii” (Tolstoi).

*

Libertatea pură e fără obiect, simplu gest, căci orice obiect ar limita-o.

*

A urca pe o scară nu înseamnă a zbura. Treptele nu sînt oare aripi sacrificate?

*

Poetică. Să prefaci comprimarea într-o bucurie, eliberarea într-o întristare. Să te limitezi eliberîndu-te, să te eliberezi limitîndu-te.

*

O formă a desăvîrşirii, care, din pricina firii noastre slabe, ne înfricoşează: amnezia.

*

De ce oare o seamă dintre marii moralişti au trăit puţin? Montaigne, La Bruyčre, Vauvenargues, Chamfort, Lichtenberg, Jules Renard, dar şi Proust sau Kafka. Să fie la mijloc un reflex de apărare al impulsului existenţial ce se doreşte inviolabil? O gelozie a trăirii ce nu acceptă a fi „dublată” de spectrul analitic? Ori o epuizare timpurie, o combustie rapidă a spiritului contorsionat în acrobaţia revelării sale, spectacol senzaţional, performanţă ce se cere menţinută clipă de clipă?

*

„Ameninţat din toate părţile de infinit, omul face tot posibilul să se pună la adăpost de el” (Henri Michaux).

*

Despre magnanimitatea Occidentului faţă de noi: „L-am văzut, filmat, pe preşedintele Franklin Delano Roosevelt, vorbind la radio, unde îşi rostea programul de politică şi reforme interne, cu numai cîteva luni înainte de deces. De altfel, înregistrarea discursului se făcuse cu precauţiile necesare ascunderii deteriorării înaintate a sănătăţii sale. Cine vizionează astăzi pelicula respectivă pînă la capăt poate urmări cum, în final, trecînd brusc de la alura optimist-stimulatoare la semnele profundei epuizări, Roosevelt a răsuflat uşurat. Dar în timpul expunerii sale, preşedintele Statelor Unite desfăşurase, cu bravură, un discurs nu numai avîntat, strălucitor, ci şi oglindind viziune şi compasiune şi cu semnificaţie istorică prin mesajul şi pledoaria pentru justiţie socială văzută ca cerinţă moral-politică esenţială şi subliniată drept garanţie a dăinuirii Statelor Unite. Desigur, receptarea unei asemenea probe de înaltă elocvenţă şi chiar sentimentul unor unduiri de harismă nu echivalează cu deplina încredinţare în privinţa autenticităţii. Dar dincolo de orice patos electoral,  era greu să nu simţi că vorbirea aceasta era însoţită de o voinţă reală de înfăptuire a dreptăţii. Erau motive de a fi cucerit, chiar retrospective, dar nu mă putea părăsi gîndul că acelaşi Roosevelt care a contribuit în mod decisiv la întemeierea Naţiunilor Unite, este şi cel care a sprijinit ţeluri esenţiale ale politicii Uniunii Sovietice, inclusiv în ceea ce privea soarta de după război a popoarelor din Răsăritul Europei pur şi simplu cedate dominaţiei sovietice. Campionul ideii de justiţie socială şi solidaritate umană la el acasă a devenit autorul direct al unei cumplite nedreptăţi istorice, comise pe seama naţiunilor din Centru şi Răsăritul Europei, cu durată de decenii şi consecinţe care se prelungesc pînă astăzi” (Nicolae Stroescu Stînişoară).

*

Şi tot în aceeaşi sferă, cu întristare: „Răscolitoare povestea (auzită la BBC) celor 5.000 de cazaci predaţi ruşilor în 1945! Cum s-au petrecut faptele? Din 1942, cazacii au luptat împotriva lui Stalin, alături de germani, întrucît după victoria revoluţiei bolşevice pierduseră privilegiile lor tradiţionale. Între altele, acordurile de la Yalta au prevăzut ca ei care deveniseră prizonieri ai britanicilor, să fie restituiţi ruşilor. Pentru aceasta a fost nevoie să se apeleze la viclenie şi la forţă. La viclenie, pentru a-i separa pe ofiţeri de restul celor ajunşi în lagăr (soldaţi, bătrîni, femei, copii), sub pretextul că trebuie să participe la o conferinţă privitoare la viitorul lor. La forţă, atunci cînd a fost să-i îmbarce în camioane şi, mai departe, în trenuri pentru a fi predaţi. Realizînd ceea ce-i aşteaptă, au avut loc scene sfîşietoare (un bărbat şi-a ucis soţia şi pe cei trei copii, apoi s-a sinucis lîngă ei). Imediat după predare cei mai mulţi dintre aceşti ofiţeri au fost împuşcaţi, iar restul împrăştiaţi în lagăre de muncă, unde, probabil, doar cîţiva vor fi supravieţuit” (Constantin Călin). Aici se impune o precizare. Legendarii cazaci au luptat împotriva bolşevicilor nu numai pentru că şi-au pierdut „privilegiile tradiţionale”, ci şi pentru că în Ucraina a avut loc, în anii ‘30, un genocide comis acolo, de regimul Stalinist care a impus în acest chip criminal colectivizarea agriculturii. Numărul victimelor, răpuse mai cu seamă prin înfometare, se pare că nu e mai mic decît cel al Holocaustului. Şi totuşi cîtă tăcere înconjoară azi tragedia Ucrainei…

*

 A te ridica din pat, a ieşi din casă, a merge pe stradă, acte de-o mare îndrăzneală pe care nu cutezăm a ne-o asuma conştientizînd-o. A face altminteri ar însemna să ne reinventăm, să renaştem zilnic pentru a face faţă pericolelor în raport cu care fiinţa dată e de fapt dezarmată. Ne topim în divina iresponsabilitate automatizată a trăirii.

*

Scrisul care mă interesează acum trebuie să fie un rod al proximităţii. Scrii cu ce ai la îndemînă. „Profunzimea”, dacă îţi e dat s-o atingi, e implicită.

*

Frigul e, pînă la un punct, plăcut. E o aşteptare a trupului, o aşa-zicînd stare de speranţă fiziologică. În schimb căldura, de la un moment dat, moleşeşte, derutează ca o imobilitate, ca apăsarea tristă a unei împliniri.

*

O fiinţă atît de tăcută, încît ajunge să se teamă de ea însăşi.

*

Din România anului 2012. O fetiţă de 5 ani moare din pricina turbării, după ce la spitalul la care a fost dusă de părinţi, fiind muşcată de un cîine, în loc să i se administreze un vaccin antirabic, i s-a făcut unul antitetanos. Cei trei medici găsiţi vinovaţi au primit o pedeapsă exemplară: li s-a reţinut 5 % din salariu timp de o lună.

*

„Modestia e un lucru fatal. Nimic nu izbuteşte mai bine în viaţă decît excesul” (Oscar Wilde).

*

Tăcerea: un ascunziş perfect chiar şi pentru lucrurile imperfecte. Generozitatea tăcerii.

*

„Ca să te cunoşti, trebuie să te impui” (Camus). În prealabil, ţie însuţi.

*

Martie 2012. Straniu se-ntoarce roata vieţii. Un cîine poliţist a fost muşcat de un om, în Kfar Saba (Israel).