Fundamentul invizibil

Printre multele alegaţii des citate ale lui Sartre, devenite bunuri culturale comune, una,  „Infernul sunt ceilalţi“, m-a uimit prin caracterul său ambiguu. „Ceilalţi“ pot deveni  infernul nostru, sau, mai exact, instrumentele Răului, vezi persecuţiile politice, religioase, rasiale, dar, în aceaşi măsură, şi, deseori, ceilalţi pot fi salvarea noastră. Ne găsim calea dreaptă prin cei de lângă noi, nu doar pierzania. Infernul blocurilor socialiste poate fi unul vesel, ca în romanul lui Petru Cimpoeşu, „Simion Liftnicul“. Umorul poate fi un antidot cotidian la spectacolul,  deprimant, jalnic sau mizerabil de-a dreptul, de azi, jucat de oamenii de lângă noi. Noi înşine suntem  soli ai celor de deasupra, sau a celor de desubt, pentru ceilalţi, ba aş zice că alternăm din nepricepere rolurile. Camus, un alt gânditor pe care-l frecventam cu entuziasm, tineri, era epoca  70, cea a Parisului studenţesc antigaullist, a beatles-ilor, a generaţiei poetice a lui Nichita Stănescu, mi s-a părut, de departe, nu doar mai profund, dar mai lucid, un laic mult mai  onest. Sartre cu simpatiile sale comuniste era orb la ororile Gulagului, documentate, negru pe alb, de dizidenţii din URSS. Autorul „Omului revoltat”, al „Mitului lui Sisif”, al „Carnetelor”este mai ataşat bucuriilor simple, aparţinând celor săraci, celor marginalizaţi, nedreptăţiţi. Camus avea instinctual etic nealterat de orgoliul salonard al lui Sartre.

O enormitate a autorului „Greţii”, un raţionament calp, suficient-impertinent, considera ritos că „Dumnezeu nu este romancier”. Nu mai insist asupra analizelor sale, apropos de un romancier catolic celebru, nu desprind, sper, nici din context citatul notoriu, ci vreau să-i demonstrez scurt şubrezenia, falsitatea, absurdul. Romancierul de unde ar fie el, are însuşirea unui  demiurg de grad secund,  uneori Balzac, Victor Hugo, Proust, Llosa, Marquez, Faulkner, dar nu poate aspira la integralitatea, la uniciatea, la originara Creatiedin nimic. Ce naivitate să te crezi Dumnezeul personajelor  tale, stăpânul lor absolut, când ele sunt, pe de o parte, rodul talentului primit, deci el nu-ţi aparţine, pe de altă parte, al  observării atente a realului, un dat şi acesta al Creatorului. Ca să nu mai spunem că persoanele din apropierea sau din depărtarea noastră devin, de multe ori, personajele unei naraţiuni exemplare, fabuloase, care întrece infinit orice invenţie omenească. Despre intriga acestui roman cu oameni vii, despre deznodăminte sau parabole ghicite sub stratul epic  s-ar putea glosa la nesfârşit. Nu este cazul, vanitatea ?i impulsul luciferic au ceea ce merită ele, uitarea, deprecierea, datarea.

Enciclica recentă „Lumen fidei”, „Lumina credinţei”, a Papei Francisc, schiţată o parte, ideatic, de Benedict al XVI-lea, devine un elogiu al luminilor spiritului, unde încederea în Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Cristos, este fundamental. Un poet florentin al secolului trecut,  din care au fost traduse numeroase texte lirice, în limba română, găsise o sintagmă inspirată pentru credinţa creştinilor, care se întemeiază pe o promisiune („La anul pe vremea aceasta…”) deschizându-se spre viitor, cum observa Enciclica, amintindu-l pe Avraam. „Sui fondamenti invisibili”, 1971, de Mario Luzi stee titlul unui volum de versuri substanţialmente creştin. Implicit, o definiţie, cred, liberă a credinţei, complementară cunoscutei „defini?ii” a  Apostolului Pavel, din „Scrisoarea către evrei“, cap. 11, 1,  adică „Or, credinţa e fiinţarea  celor nădăjduite, dovada celor nevăzute”. Astfel re-traduce, sintetizează Bartolomeu, 1995, alte, 15, variante spun, cu alte nuante, ceea ce intuia poetul: „argumentul palpabil al realităţilor invizibile”(Bartolomeu). Versiunea Noului Testament italian: „La fede e il fondamento delle cose c he se sperano, e prova de quelle che non si vedano” („La Sacra Biblia”, Edizione Paoline, 1980.) Mario Luzi a fost, alături de Piero Bargellini, Anna Maria Canopi,  printre literaţii care au asigurat „revizuirea  literară” a traducerilor textelor sacre.

Citind eu cu destulă întârziere, impulsionat de un prieten apropiat, Gabriel C., volumul al doilea din lucrarea Papei Benedict, „Isus din Nazaret”, editura Galaxia Gutenberg, 2012 (traducere de Cristian Langa, Cristina Palici, Mihai Pătraşcu, coordonarea volumului: Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu) am descoperit  că reflecţiile autorului consună cu cele ale lui Alexandru Nanu, din lucrarea sa „Simboluri fundamentale.Tradiţie, perspective, mentalităţi, evoluţii, editura Ars Docendi,2013.  Despre Înviere scrie fostul cardinal german: „Isus nu este cineva carte s-a întors în viaţa biologică obişnuită şi care după aceea, conform legilor biologiei, ar fi trebuit într-o zi să moară din nou. Isus nu esteo nălucă („un duh”)… Învierea ste un eveniment petrecut în istorie care, totuşi, face să explodeze sfera istoriei şi trece dincolo de ea”. Artistul roman meditează inspirit asupra Euharistiei: „Asemenea învierii, trupul jertfei lui Hristos nu este după prefacerea euharistică un trup mort care a fost în mod miraculos trezit la viaţă precum un cadavru reanimat. Nu este nicio prezenţă eterală, ori un spirit fără trup, o nălucă…Este, dacă putem spune aşa, o schimbare în plan vertical…” Aşadar o „explozie” sau o „schimbare în plan vertical”, altceva, cu totul altceva, istoric şi ontologic în ordinea Creaţiei… 

Credinţa se fundamentează pe actul real, concret, dar greu de demonstrat,  al  Învierii. Dacă am crede doar în vizibil, am fi nişte sărmani bătuţi de toate furtunile deznădejdiilor, orbi nu numai la minunea cosmosului, dar şi la dorinţele de comuniune ale celuilalt. Credinţa este  socializare, pe temeiul iubirii, nu izolare egoistă, solidarizare pe criteriul iubirii, nu al fricii, ori al interesului material, ni se spune în „Lumen fidei”. „Credinţa ne face să-nţelegem arhitectura raporturilor umane, deoarece ne oferă fundamentul ultimo şi  destinul definitiv in Dumnezeu…” citim în ultimul capitol al Enciclicei. Lucrarea este „scrisă la patru mâini”, cum observau ziarişti italieni de la ziarul „La Repubblica”, metaforele fiind ale Papei  Francesco, mai ales. Probabil şi aceasta: „Mâinile credinţei se înalţă spre cer, dar o fac în timp ce construiesc, în iubire, o cetate edificată pe o relaţie în care iubirea Domnului este fundamentul…” Un fundament aproape vizibil, dar  în filigran. Invizibil, dar operant. Citatul din poemul lui Eliot, apoi, inclus în textul Enciclicei „Lumen fidei”  amintindu-ne că, de fapt, diminuarea  credinţei semnifică diminuarea  succeselor civilizatiei, nu ştiu de cine a fost ales. De teologul  german, care mai face trimiteri nu doar la Tertulian sau Irineu de Lyon, dar la Martin Buber, Nietzsche, Dostoievski?  Sau de impetuosul argentinian, un iubitor al concretului? Papa Bergoglio are oricum recognoscibile, de departe, două mărci stilistice, chiar la începutul Enciclicei. Conversativ, cald, calm, zice Papa Francesco: „Avem încredere în arhitectul care ne construieşte casa,  în farmacistul care ne dă medicamente pentru tratament, în avocatul care ne apără în faţa legii, de ce nu am avea  în cineva de încredere şi expert (-affidabile ed esperto-) în lucrurile lui Dumnezeu?” Adica în Isus Cristos, Cuvântul Întrupat. Chiar aşa… Sau cum mai spune acelaşi text, ieşit de sărbătoarea Apostolilor Petru şi Pavel „dacă credem, vedem”.