Proximităţi şi mărturisiri

Poetul Ioan Pintea, în calitatea sa de preot, într-un sat din zona grănicerească, Chintelnic, simte nevoia de a-şi însemna cu anume regularitate, întâmplările petrecute oamenilor satului, dublate însă neostenit de meditaţiile pe marginea bogatelor sale lecturi („Citesc enorm”), chiar mărturisindu-se în acest sens ca într-o justificare:„Dacă citeşti cărţi bune şi folosiotoare, lumea e nebun de frumoasă. Fascinaţia pe care ţi-o dă lectura permanentă este de foarte multe ori mai terifiantă decât viaţa. Sunt atâtea întâmplări în viaţa ta, urâte, anodine, anapoda şi doldora de potlogării, încât, atunci când pui mâna pe o carte cu adevărat bună, eşti un om salvat, mântuit. Cărţile sunt viaţa veşnică, viaţa de apoi, mai bună, mai fericită a omului-cititor”.  Şi, e firesc să fie aşa atâta vreme cât preotul este însuşi scriitor, un poet cu o sensibilitate aparte, rezonând (nici nu s-ar putea altfel) la problemele existenţiale dintr-o nesfârşită relaţie a omului cu divinitatea, cu Dumnezeu, având în textele biblice un îndreptar de temelie pentru organizarea vieţii pământeşti:„Recitesc în Postul Mare, rugându-mă, Psaltirea. Redescopăr, ca pe un dar de mare preţ, lectura cu folos, cititul ca terapie şi cale de salvare. Psalmii lui David. O încredere oarbă (adică, deplină) în Dumnezeu şi un război total împotriva vrăjmaşilor. O slăvire a Domnului (cum nu s-a mai auzit) şi o ceartă aspră şi dezlănţuită (cum nu s-a mai văzut), din <străfundul inimii>, împotriva duşmanilor (văzuţi, nu nevăzuţi!). O adâncă şi amănunţită revizuire a propriilor căderi, slăbiciuni, <vărsări de sânge> şi, fără nici un fel de milă şi îngăduinţă, o răzbunare a Omului credincios faţă de toţi aceia care stau împotriva lui Dumnezeu./ Reflectez insistent asupra termenilor: duşmani, vrăjmaşi, duşmănie, îmi limpezesc <confuzia>: duşmanii omului şi duşmanii lui Dumnezeu şi las la o parte, pentru altădată, Psalmul 108”.

Jurnalul – căruia Ioan Pintea îi este fidel până la identificarea (aproape) cu scrierea biografiei sale – e mărturia, fără nici un fel de complexe, a îndeplinirii misiunii  pastorale în acel sat, de la venirea sa acolo („Anul acesta, Nea Nicolae Ghepeş s-a ocupat de grădina de flori /.../ Îmi place un astfel de om. De altfel, de la început, de la venirea mea la parohie, mi s-a arătat foarte devotat. Era iarnă, în decembrie când am venit la Chintelnic. Am slujit Liturghia şi, după Liturghie, am fost invitat la casa parohială. Eram în reverandă, îmbrăcat subţire. Nu uit cum, cu un gest absolut părintesc care îmi aminteşte mereu de tata Anchidim de la Runc, s-a dezbrăcat de cojocul de blană şi m-a îmbrăcat cu el. <Ca să nu vă fie frig, domn’ Părinte>! Acum mă uit la grădina lui. Violeta a fost de acord să o botezăm chiar aşa: <Grădina lui Nicolae>”) şi până la plecarea la oraş, de unde – jurnalul acesta aici sfârşeşte –, cu anume nostalgie, îşi întoarce privirile aducerii aminte spre clipele de viaţă petrecute în pacea unei rusticităţi tonifiante: „Încep să uit cum arăta părul de la Chintelnic. Simt nevoia să-l văd. Îl redescopăr într-o fotografie alb-negru aşa cum l-am întâlnit prima dată – sobru şi semeţ. Mă întâlnesc cu noul preot paroh. Îl întreb: Ce mai face părul din grădina casei parohiale? Îmi spune sec: îmbătrâneşte.  „Nu e singurul, îi spun, nici eu nu mai sunt tânăr!”

Comentariile pe marginea cărţilor citite sunt, fără îndoială, incitante, pertinente, fără pretenţie însă, de exegeză literară, ci mai degrabă relevând o căutare de sine a preotului, a poetului, în slovele altuia: meditaţii morale, filosofice, estetice... Interesul real însă, al acestui... jurnal, îl constituie acele inserte în care evenimentele satului, ale oamenilor şi ale preotului (mereu legat de slujirea la altar), ilustrează trăirile autentice, cu micile sau marile frământări, ale comunităţii rurale în care el trebuie să ştie să asculte şi să medieze („După Liturghie sunt oprit de tanti Letiţia, care trebuie <să-mi spună ceva foarte important!>. Stăm de vorbă pe îndelete în curtea casei parohiale. Tanti Letiţia îmi comunică o nemulţumire. <Tinerii nu prea fac metanii. Se ruşinează”. Îi confirm. Aşa este. Nu numai tinerii. În general mulţi dintre noi, preoţi şi credincioşi, am uitat gesturile sacre care însoţesc rugăciunea.” Ş.a.m.d.; sau: „E Duminica Fiului Risipitor. După Sfânta Liturghie slujesc Slujba Prohodului pentru tanti Ana. Mamă, bunică şi străbunică. O femeie credincioasă, mereu suferindă, dar cu încredere oarbă şi totală în Hristos. Am spovedit-o de zeci de ori, clipe îndelungi am stat la căpătâiul ei şi i-am citit rugăciuni. Îmi spunea de fiecare dată: <Părinte, Hristos a suferit mai mult decât noi, aşa că rabd, rabd, rabd până când Dumnezeu mă va chema la el!>. Scurt şi cuprinzător /.../ Suferinţa nu părea numai un dat, ci şi un dar. M-a uimit mereu. A trăit 83 de ani.” Etc.Etc.). Sunt suferinţe, sunt bucurii, drame omeneşti. Şi dintr-odată analogia cu Ion Agârbiceanu mi se pare inevitabilă. Paroh şi acela, în Munţii Apuseni, a fost martorul a nenumărate asemenea fapte omeneşti pe care le-a transferat în povestirile sale inconfundabile. Ioan Pintea e poet. El nu construieşte epic în jurul întâmplărilor din satul său parohial. În jurnal, totul primeşte aură poetică, meditativă, reflexivă. Altfel, cei doi scriitori sunt din aceeaşi stirpe nobilă a păstorilor de oameni. Faptul că unul a fost greco-catolic iar cestălalt este ortodox, nu are nici o relevanţă. În cuvântul lor, menirea precumpănitoare e dragostea de oameni.

Această dragoste şi desigur admiraţia pentru vasta cultură, pentru îndelungata suferinţă în temniţele comuniste, pentru încreştinarea ca întâlnire cu fericirea supremă, l-a apropiat de monahul de la Rohia, de Nicolae Steinhardt, care este, poate, eroul axial al acestor meditaţii şi mărturisiri dintr-o experienţă existenţială unică („Am bătut câţiva ani buni, în perioade mai lungi sau mai scurte, drumurile, cărările şi potecile Rohiei, însoţindu-l pe N. Steinhaedt. Eram tânăr şi topit de idealuri /.../ Urcam dealul Rohiei cu sute de întrebări şi nelămuriri şi mă întorceam după câteva zile jos, în vale, cu tot atâtea răspunsuri şi tot atâtea limpeziri./ Eram fascinat întru totul de prezenţa Părintelui şi de cărţile lui. Era preţuit, adulat în cercurile literare pe care le frecventam, însă în preajma lui, totuşi, puţină lume care să-i fie efectiv alături. Multora le era indiferent. Mă deranja enorm acest lucru pentru că bănuiam că o să vină o vreme/ care a şi venit/ în care mulţi neaveniţi îşi vor bate pieptul cu numele lui”). Cine va dori să se ocupe mai pe-ndelete de viaţa ultimei perioade a monahului, va trebui să poposească (evident, cu folos) asupra paginilor cărţii lui Ioan Pintea. Aici sunt consemnate opiniile, pe diverse teme, ale lui N. Steinhardt, deopotrivă cu propriile observaţii asupra modului de a trăi, de a gândi a acestuia:„Rohia. Cu Părintele Nicolae în chilia de la Casa poetului. Discuţii despre apariţia în revista Familia a textului Taina libertăţii (...) înainte de a coborî la masă, vizita unei femei... baptiste. Întrebări sectare. Reţin una. <Cum pot să fie preoţii purtători de har, pentru că mulţi dintre ei sunt lacomi, beţivi, avari, păcătoşi absoluţi?>. Şi reţin, desigur, şi răspunsul Părintelui Nicolae. <Uite cum, draga mea, vezi firul acela electric prin care trece curentul, îl vezi bine, e murdar, e ruginit, da? Cu toate acestea curentul trece prin el, reşoul arde, lumina arde... aşa e şi cu preotul, aşa e şi cu harul...> Ca la Pateric”.

Nu de puţine ori, autorul jurnalului ia aminte asupra satului natal, a copilăriei pe care o evocă, tot aşa, în segmente de viaţă ce ar putea constitui, la o adică, subiecte pentru frumoase povestiri despre oamenii locului („Viaţa nu e joacă! Dar viaţa e, uneori, joc! M-am întâlnit azi cu vărul Vasile. Ca de obicei, am povestit câteva ceasuri bune despre Runc şi despre nonşalanţa şi libertatea cu care bravii noştri runcani tratează viaţa, pur şi simplu. Ne-am amintit/ a câta oară?/ de Sasu, de Vasăluc şi de Poştariu./ Azi a fost rândul vărului Vasile să-mi povetească o întâmplare absolut tulburătoare. Adevărată, ironică, tristă, poate chiar tragică, copleşitoare. Tema ei: farsa. Jocul. Personajul principal: Poştariul/.../ Îi spun vărului Vasile că ultima dată l-am văzut pe Poştariu în bisericuţa veche a Runcului. Se ruga rezemat, lipit de perete şi pe umeri avea două aripi de înger. Un înger care răsărise direct din zugrăveală, şi-a abandonat pentru o clipă aripile peste umerii încovoiaţi în rugăciune ai Poştariului. Asistam din nou la un joc. De data asta era Jocul Îngerului zugrăvit de grecul Zaharia Appitis”).

Ioan Pintea notează şi impresii din călătoriile sale în străinătate. Niciunde însă, nu lipseşte meditaţia teologică („Cu Violeta de Rusalii la Ierusalim. După două zile ieşim din cetate înspre Nazaret. Vedem, de departe, sus pe colină, Betania. Satul lui Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Îl privesc înduioşat  şi <topit> sufleteşte. Piatră şi nisip. Nisip şi piatră. Ici colo un firicel de apă, un copăcel. Îmi amintesc de casa Mariei şi a Martei. De cuvintele Domnului:<Lazăre, ieşi afară!> Oprim în plin pustiu, nu departe de Ierihon, la mănăstrirea <Sfântul Gherasim>, îmblânzitorul de lei. Ne închinăm. Ne rugăm. Primim drept suvenir un inel cu numele Sfântului. Pornim mai departe. Pustiu. Pustiu. Pustiu până aproape de Nazaret. Şi, dintr-odată, verdeaţă, holde, copaci, dealuri înflorite, miresme şi policromie. Ca pe Valea Someşului, a Ilvelor, a Bârgaielor, a Şieului. Acum, de-abia acum înţeleg, de ce noi românii, noi răsăritenii l-am cunoscut pe Hristos ca pe unul de-al nostru. Peisajul în care s-a mişcat Domnul seamănă uluitor cu peisajul în care ne mişcăm noi. Acelaşi peisaj. Aceeaşi privelişte”).

Şi, iarăşi, şi iarăşi lecturi. Niciodată întâmplătoare. Alegerea cărţilor şi comentarea lor îşi are o logică proprie, poate mai curând un ritual specific: „Pe Cioran îl citesc dintr-o necesitate pe care nu mi-o pot explica pe deplin. Am şi eu frustrări, neajunsuri, nemulţumiri, îndoieli, disperări, admiraţii, amăgiri, amărăciuni. Să fie lectura lui un mijloc de defulare? Se prea poate. Cel puţin eu sunt deţinătorul unei certitudini: Dumnezeu. Din punctul meu de vedere, în cărţile lui Cioran nu găsesc nici umbră de certitudine. Aproximaţii, da. Dar ce aproximaţii! <În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu>, <Ultima treaptă a desprimăvărării noastre: Dumnezeu”, <Dumnezeu e ceea ce supravieţuieşte evidenţei că nimic nu merită să fie gândit> etc. Raportarea lui la Dumnezeu nu e a unui necredincios, a unui nihilist, sau cum aberant s-a spus, a unui ateu, ci  mai degrabă a unui poet. Între Cioran şi Dumnezeu stă o prăpastie de metafore”.

Jurnalul lui Ioan Pintea e una din cărţile de suflet (ale lui ca şi ale cititorului) pe parcursul lecturii căruia faci mereu popasuri pentru reculegere. Căci, fiecare pagină, fiecare secvenţă e un îndemn la meditaţie asupra vieţii, asupra realităţii în care se intră şi se iese printr-o nefârşită fereastră a lecturii, în fapt a cunoaşterii esenţiale a lumii: „Realitatea e mereu înspăimântătoare. Ca să o poţi înţelege ai nevoie să citeşti cărţile esenţiale. Orice spaimă poate fi descifrată şi anihilată de o carte bună”.