Primul Bacovia

Apariţia în româneşte a cărţii Svetlanei Paleologu Matta, Existenţa poetică a lui Bacovia (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2012, traducere, studiu introductiv, ediţie îngrijită de Lucia Olaru Nenati), la mai bine de cincizeci de ani de când a fost tipătită în limba franceză (1958), reprezintă o reparaţie tardivă, dar binemeritată şi, totodată, un eveniment cultural. Autoarea a avut, ea însăşi, un destin aparte. Născută în 1928, la Bucureşti, provenea dintr-un tată germano-chilian şi dintr-o mamă ruso-poloneză, despărţiţi timpuriu. A locuit o vreme la Ismail (Basarabia), apoi la Bucureşti, unde a făcut studii la Belle Arte şi la Conservator. În 1950, a fost expulzată, împreună cu familia, în Elveţia, urmând studii de romanistică (la Zürich, apoi la Paris). În 1955, şi-a susţinut doctoratul în litere cu teza Existenţa poetică a lui Bacovia. S-a căsătorit cu Andrei Paleologu, fratele renumitului eseist. Preocupată, de asemenea, de o abordare hermeneutică a poeziei lui Eminescu, i-a consacrat două studii, Eminescu şi abisul ontologic (1988) şi Jurnal hermeneutic (1997).

Bibliografia lui George Bacovia înscrie cărţi notabile, Mihai Petroveanu, Bacovia (1969), Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisentimental (1974), Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu (1977), Dinu Flămând, Introducere în opera lui G. Bacovia (1979), Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanţări (1987), V. Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică şi afirmarea spiritului modern (1994), Ion Bogdan Lefter, Bacovia – un model de tranziţie (2001), Constantin Trandafir, Poezia lui Bacovia (2001), precum şi Dosarul Bacovia, de Constantin Călin.

Cronologic, studiul Svetlanei Paleologu Matta este primul. De la început, acesta se diferenţiază de critica din ţară, pentru că îl situează pe George Bacovia (cu dezinvoltura unui familiarizat), într-un context european (literar şi filosofic). Sunt făcute, de asemenea, eforturi pentru înţelegerea dimensiunilor existenţiale care au generat o asemenea operă insolită. Ca şi existenţialistul danez Sřren Kierkegaard, Bacovia este patruns de metafizica durerii, instalată în inimă. Amândoi sunt hieratici şi imuabili. În afară de interiorizarea spirituală comună, îi deosebesc multe. Baudelaire, însă, nu intră în ecuaţie, fiind un poet organic, al materiei vicioase, al voluptăţii descompunerii. Se află, temperamental, la polul opus. Începutul secolului al XX-lea (ca reacţie la ceea ce George Steiner numea, vorbind despre secolul anterior, un veac de plictis) este unul exploziv, al insurgenţelor. Maladia, diagnosticată de Jung drept disociere, se recunoaşte în maniera lui Picasso, exprimând plastic descentrarea, „deformarea, tulburările profunde prin care omul şi-a pierdut divinitatea de pe chip” (p. 35). Torpoarea, bătrâneţea prematură afectează mulţi artişti tineri. Prezentând succint imaginea epocii, autoarea îl încadrează pe Bacovia în pulsaţiile psiho-culturale ale acesteia, ignorând însă defazarea care îi despărţea pe români de Occident. Încercând o figură expresivă, îl compară cu vâscul: „Atunci când un arbore se usucă de bătrâneţe, trunchiul său îngăduie să apară vâscul care îi bea restul vieţii şi-i grăbeşte sfârşitul. Am putea spune că Bacovia este vâscul timpului nostru. [...] Bacovia este sumbrul simptom al decristalizării. [...] Dar ce se petrece cu vâscul? Este eliminat” (pp. 36-37). Acestei reprezentări deprimante i se adaugă starea de asfixie pe care o provoacă absurdul. Consecinţele: simbolismul, existenţialismul, decadentismul, psihanaliza. Pe lângă această diagramă ideologică (primul capitol se numeşte O victimă a timpului său), se determină şi o situare socială a poetului (în capitolul O poziţie faţă de burghezie). Burghezia este imaginea respingătoare a imanenţei, a declinului moral, producând dezgust şi, în final, împietrire. Laicizarea excesivă a lumii în care trăieşte îl constrânge pe poet să împrumute masca sinuciderii, adică a retragerii, a izolării. O primă formă a desprinderii este ironia: „ceva ce, pe de o parte, ascunde abisuri psihologice, iar pe de alta, se adiţionează în chip admirabil aristocratismului orgolios al lui Bacovia” (p. 41). În fond, nu este decât un exerciţiu ascetic, propriu firii sale.

Recurgând la imaginile jungiene anima şi animus, atribuie arhetipul vieţii substratului moldovenesc al poetului, iar arhetipul sensului adaosului cultural occidental. Moştenirea moldovenească, simbolizată prin singurătate, beţie şi ploaie, se converteşte în descompunere şi melancolie. Arhitectura ritmului, foarte prezentă, augmentează stările depresive.

Comentând poemul reprezentativ al lui Bacovia, nu se opreşte la semnificaţiile alchimice ale plumbului, numeroase şi adecvate unei dezvoltări hermeneutice, ci coboară mai profund, la elementele fundamentale presocratice, identificându-l cu pământul. Este vorba, anume, de reziduul final al procesului radioactiv, „un rest care nu mai este apt de transformări active – un produs stabil şi final, un rezid care supravieţuieşte dezintegrării şi cade la fund în chip de precipitat: este plumbul” (p. 51). În strategia estetică a autorului se remarcă o erudiţie a ritmului, un simţ al efectelor fonetice, al muzicalităţii cu funcţii semantice. Această intuiţie se asociază cu limbajul concis, semn al interiorizării. Sunt puse în evidenţă autoritatea şi substanţialitatea limbii: „nonimaginativă, austeră, se explică prin forţa sa foarte apropiată de magia primitivilor” (p. 54). Amorul defunct al poetului, un reziduu existenţial, reprezintă sfârşitul afectivităţii. Este vorba de o mineralizare, o fosilizare a viului, o cădere în fatal a stărilor: „Bacovia este în sine o veritabilă carenţă biologică: «sunt lipsuri în sângele meu>> (Idei); este senzaţia reală a vidului, aceea care produce carenţa lui concretă şi dezechilibrul său profund” (p. 55). Ca şi congenerii occidentali, Bacovia „este ros de urât”, suferă de angoasă. În această privinţă, credem că a fost, mai degrabă, un placid al înscenării propriei suferinţe. A fost un dedublat, funcţionând în acelaşi timp ca regizor şi erou, capabil să-şi inducă o natură de nefericit perpetuu. Nimic nu este însă jucat, pentru că Bacovia este un trăitor nemijlocit, este eroul propriei suferinţe, este afectat real de propriul rol. Nu este ipocrit, este prea lucid. Svetlana Paleologu Matta face distincţie între sensul urâtului românesc, o stare de apatie, de vacuitate, şi echivalentele din alte limbi, nausée, angoise, angst, saudade.

Pe lângă procesul de devitalizare şi de mineralizare sufletească, în viziunea poetului are loc şi o contagiune şi o vulnerabilizare biologică a întregii lumi, care intră în descompunere, în dizolvare. Simptomatic este timpul, crepuscular şi agonizant, „un timp care se sfârşeşte” (p. 63), al morţii şi al morţilor. Timpul este inclus adesea în ritm, în monotonie, în imagini sau versuri repetate, în universul redus. De asemenea, meteorologia monocordă produce stări de disperare şi plictis. Obsesiile lui Bacovia sunt prezentate drept strigoi, care se întorc din moarte, dar, în acest caz, nu se poate vorbi decât de strigoi interiori, de fantasme. Eseista explică stările paroxistice ale poetului prin eul său imens. Plictisul bacovian, care este un reflex existenşial, provenind din urât, este mai autentic şi mai expresiv decât greaţa filosofică a lui Sartre. Cercetătoarea consideră plictisul lui Bacovia ancestral. Este un vid existenţial, o acumulare de care trebuie să se elibereze, ca o sarcină toxică.

După o tehnică simbolistă uzuală, poetul introduce cromatica în poemele sale, exprimând prin corespondenţă stări sufleteşti: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare”, deşi nu este vorba de un simplu cod sentimental. Svetlana Paleologu Matta extinde aria de referinţe la domenii culturale diverse, la poezia europeană (Hölderlin, Baudelaire, Trakl), la filosofie (Pascal, Kierkegaard, Heidegger, Sartre), la pictură şi la muzică. Culorile invadează gradual şi simfonic peisajul. Dacă plumbul reprezintă materia coborâtă până la stadiul amorf, culorile sunt nişte filtre. Funcţionează, desigur, o tehnică a sinesteziilor. Totuşi, nu se poate vorbi despre o cromatică, poetul folosind culoarea unică, creând universuri monocrome. Poezia lui Bacovia este un reflex al percepţiei materiale a lumii, chiar şi stările psihice au substanţă, stagnează, sunt transferate în lucruri.

Resemnat, poetul acceptă, ca într-o tragedie antică, mai mult prin gesturi, fatalitatea destinului. Nu există pentru el nicio lumină de speranţă. El este, spune exegeta, însetat de dispariţie, absorbit de ideea de neant, dorindu-şi să se desfacă de Creaţie. Solitar, lipsit de voinţă vitală: „Sare în ochi analogia între atitudinea sa şi soarta sinucigaşilor” (p. 93). Autoarea fixează, prima şi competent, reperele de abordare exegetică a operei bacoviene. Sunt identificate trăsăturile definitorii, se realizează o hermeneutică a legăturii (care se impune, în cazul său) între trăire şi poetică, se face inventarul formelor şi simbolurilor, se comentează inedit poeme reprezentative, se face comparatism şi se încadrează autorul într-un context cultural cuprinzător. Impresionează îndrăzneala şi eleganţa elocuţiunii. În poemul Amurg de toamnă, dar şi în alte locuri, corbul este mesagerul răului, dar şi simbolul singurătăţii şi melancoliei poetului. Dând spaţialitate instinctului distructiv, „trasează prin aer o geometrie glacială” (p. 94). În intenţia de a compara universurile bacovian şi eminescian, se evocă, obsesiv şi nejustificat, mitul dacic sau al medievalităţii voievodale. În schimb, există, realmente, în lirica bacoviană o stare demonică, un rău existenţial care deregleză climatul şi care nu poate fi definit. De cele mai multe ori, poetul este spectatorul propriilor proiecţii psihice în natură. Moartea, foarte prezentă, este, pentru el, nu sfârşitul, ci o agonie, o stare de muribund „care poate expia în orice moment, care poate muri fără încetare” (p. 99), este, mai bine zis, boala de moarte. Viziunile îndoliate, florile carbonizate, abuzul de negru, cimitirele şi sicriele, tenebrosul, sumbreţea naturii, aneantizarea ţin, într-adevăr, de imaginarul infernal, satanic: „Bacovia este vândut diavolului. Replierea asupra lui însuşi, golul său, plictisul său sunt categoric demonice” (p. 101). Regresiunea ţine de primitivismul poetului, de fondul său instinctual dominant. Ploile dizolvante, angoasa, sentimentul singurătăţii dezvăluie persistenţa unui substrat preistoric. În acelaşi registru, timpul este perceput ca o încremenire în prezent, ca o ieşire din istorie. Totuşi, cititorul nu este foarte afectat, nu resimte elegia, contemplând de fapt, ca la un mic teatru, perfecţiunea dusă la paroxism a jocului vieţii. Bacovia este un erou al lui George Bacovia. Dar identitatea între eul poetic şi autor este totală.

Un capitol se întreabă de ce nu a existat o şcoală Bacovia, de ce nu s-au ridicat discipoli. Stilul său unic, rafinamentul, instinctul poetic il fac inimitabil. În schimb, este compatibil cu valorile occidentale, integrabil (criticul Cornel Ungureanu susţine vocaţia mitteleuropeană a literaturii noastre). Se face, apoi, o sumară plasare contextuală: Urmuz, Arghezi, Ion Barbu, Blaga, sculptorul C. Brâncuşi. În afară de primul, toţi ceilalţi au surse în etnic sau în balcanism. În cazul lui bacovia nu se poate vorbi de aşa ceva, poezia sa fiind exclusiv citadină şi existenţială, exprimând tipare ale mentalităţii provinciale: plictisul, repetabila banalitate cotidiană, târgul anemic, dughene, panorame fascinante, frânturi muzicale evadate prin ferestre, fanfara, bătrânii fără orizont, devitalizaţi, insomniaci, artificiul generalizat, bâlciul sordid, nevrozant, realitatea fără conţinut. Ca poet de anvergură europeană, Bacovia este un avertisment, un iniţiator în legătură cu criza de conştiinţă.

Există poeme, nu prea multe, care ies din universul bacovian, dând imagini vaporoase ale unui crepuscul senin în parcul unui palat dezafectat, un bal în care predomină albul, armonia, graţia, izbucnirea surprinzătoare a primăverii şi discreţia unei întâlniri erotice, altă primăvară impetuoasă, aducând în muguri sevă nouă, verde crud, înviind speranţe. Totuşi, Bacovia rămâne un poet al dezgustului de viaţă, al degradării existenţei până la forma reziduală a plumbului, al trăirii prin imagini negre, negative, expresii ale suferinţei ontologice.

În addenda, dintr-o convorbire purtată în 2005 cu Lucia Olaru Nenati, aflăm amănunte biografice, date despre parcursul formării sale spirituale, despre convingeri estetice, morale, despre afinităţile elective.

Traducerea în limba română şi tipărirea cărţii despre Bacovia, a Svetlanei Paleologu Matta, este nu numai o reparaţie, dar şi un gest obligatoriu de probitate ştiinţifică. În ciuda timpului scurs şi a condiţiilor în care a fost elaborată, îşi menţine actualitatea, demonstrând fineţea, eleganţa analizei, supleţea gândirii, perspectiva europeană din care a fost interpretat marele poet.