Tragicul absurd oltenesc

Temător parcă de supoziţiile unui cititor deprins mai degrabă cu depistarea influenţelor decât cu lectura intertextuală, Constantin Pădureanu îşi „blindează” volumul de versuri Focuri mocnite, Aius, Craiova, 2012, cu patru referinţe critice de prestigiu: două prefeţe semnate de Constantin Dram şi Gelu Negrea; două postfeţe, de Nichita Danilov şi Marian Drăghici. Metoda nu este nouă, nici rea, a ajuns chiar o modă într-o vreme nu numai de confuzie a valorilor, dar şi de ignorare a lor, atâtea câte sunt. Doar că recenzentul se vede împovărat de la început de lentilele unei lecturi trasate şi, nevoit să nu şteargă liniile, va trebui să înregistreze mai întâi punctele comune ale respectivelor interpretări. Astfel, sunt decupate, pe rând şi pertinent: modelul scriiturii (Marin Sorescu, „La lilieci”), dar şi „lipsa de complexe” a autorului, „riscul” „explorării unui teritoriu liric insolit”, ambiţia epopeică, cu trimiteri dincolo de spaţiul oltenesc şi în timpuri diferite, de la Ţiganiada până la Liviu Ioan Stoiciu cu, nu-i aşa?, „epopeea” La Fanion, estetica superioară etc. Cert este că o simplă lectură a cărţii lui Constantin Pădureanu, cunoscut mai degrabă ca prozator decât ca poet, te situează, inevitabil, în dilematica problemă a continuităţii şi a rupturii, făcându-te să te întrebi în ce măsură preluarea unui stil deja consacrat (stilul sorescian, în cazul nostru) poate să nu deranjeze iconoclastiile originalităţii. O lectură atentă va delimita însă plăcerea unui alt tip de text şi, prin urmare, configurarea unei alte viziuni. Spectaculosului comic şi ironic din La lilieci i se opune tragicul absurd din Focuri mocnite.  Şi, chiar dacă liniile de delimitare stilistică nu ies întotdeauna în relief precum împrejmuirile feudelor medievale, asta şi din pricina oltenească a limbii, se poate vorbi, până la urmă, de două moduri diferite de a privi lumea: unul, sorescian, eliberat de convenienţe, degajat, decameronic, altul, în Focurile mocnite ale lui Constantin Pădureanu, inhibat, constrâns ca un arc, ba zâmbind pe marginea nervoasă a morţii, ba lăcrimând degeaba în coloniile penitenciare ale comunismului. Sunt cele două feţe, până la urmă realiste, ale pretenţiei monografice. De aceea, exploziile amănuntului, detaliul pitoresc, situaţiile deviante, înlănţuirile zvonului, mirajul poreclelor, neînchipuirile, adică inefabilul „peste limitele îngăduite” ale imaginaţiei, terestritatea insuportabilă, coşmarul gâtuit de naturaleţe, mocnirea focului, un fel de piromanie spirituală cu piciorul în prag, toate acestea şi multe altele fac din Rudarii Olteniei, spaţiul de viaţă şi moarte al lui Constantin Pădureanu, un ţinut convulsiv, ca Yoknapataupa, cu tragicul asumat, tragicul fără simulări logice, fără facultăţi, vorba lui Moromete.

Organizate în mici scenarii narative, poemele impun peronaje şi întâmplări stranii. Manda Ciunga, poem care-i provoacă lui Nichita Danilov o lectură în cheie simbolică, exagerată totuşi („România din anii comunismului, iar tatăl mutilator aparatul represiv al noii puteri”), este  povestea unei fete căreia tatăl i-a tăiat degetele de la o mână, fiindcă n-a vrut  să-l ia de bărbat pe Vasile Stăncuţă, un flăcău înstărit, dar „urât şi crecănat”. Hazardul face, şi nici nu se putea altfel într-o lume cu bulversări balcanice, indiferent uneori, alteori atent la istorie, ca la bătrâneţe, după o viaţă de singurătate şi chin, Manda să-şi întâlnească nepotul, şi el diform, însă percepţia, alterată, fireşte, de soartă este cu totul alta. Secvenţa finală a poemului pare tăiată dintr-un film verist: „Pe linie, venind dinspre grădiniţă,/ Cobora un om./ Mergea încet şi călca apăsat,/ Bălăbănindu-şi mâinile pe lângă corp,/ Ca militarii./ Manda Ciunga îşi duse mâna/ Streaşină la ochi şi întrebă:/  – Al cui este, fă muică, crecănatul ăla?/ Ia, ia, ia uite ce urât merge... Doamne!/  Şi se închină./   – Păi, nu e Georgică Timidai, nepotu dumitale,/ Zise Lina lui Ion Tizu/ Bucuroasă că a prins-o la cotitură/  Şi o strânge cu uşa./  – Daaaa! Dacă, da e frumos şi îi şade bine.”

Intertextul caragialesc (nevasta lui Ionel Gârjavu nu e rea ca Miţa Baston) nu se lasă atins de umor, ironia ţine de soartă, de platidudinile lui aşa a fost să fie şi orice ieşire spre râs se sparge ciocnindu-se, ca apa din peşteri, de patologiile filosofiei populare: „Soarta, poate este de la Dumnezeu/ Numai că Nesfielnicul/ O întoarce, uneori, cum vor muşchii lui / Doi pe faţă şi unul pe dos/ Aşa cum lucrează el în lumea asta mare” (Fata tatii). Acceptarea sorţii, iată una din feţele tabu ale tragicului absurd. Rămasă însărcinată de fată, Mareta aşteaptă cu seninătate pedeapsa tatălui. Acesta, înăbuşindu-şi furia (semn al focului mocnit), îi vorbeşte cu blândeţe, ca un crai încărunţit în dragoste părintească şi în asumarea necazului şi a ruşinii: „ – Lasă, fata tatii, nu fi supărată, / Că stai în casa părintească şi copilu/ Îl creştem noi şi este al nostru/ Şi, dacă găseşti un om al lu Dumnezeu,/ Să te măriţi a doua oară,/  Noi nu ne opunem şi te ajutăm cât om trăi”.( Fata tatii).

Absurdul lumii lui Constantin Pădureanu ţine, surprinzător, de nepăsările obişnuite ale omului care s-a săturat parcă să mai ia viaţa în serios. Aşa înţelegem de ce adulterul e doar o chestiune de sex şi de je m’en fichism aproape sadic, dacă n-ar fi vulgar, în sensul rustic al vulgarităţii, adică al resorturile ei primare, fără complexe: „L-am văzut pe Mărin Cotelici că o călărea/ Pe Lizaveta Cârcâială şi aia, în călduri,/ Îl îndemna: – aşa, aşa, acuma, dăi înainte/ Şi nu te opri./ Şi el executa ordinele, ce să facă, săracul!” (În covercă).

Portretele, care nu aveau cum să lipsească dintr-o lume bufă, sunt groteşti, ingenue, înzestrate mai mereu cu hazul de necaz oltenesc. Femeile au un farmec otrăvitor şi dulce, ca în romanele lui Kazantzakis, gata să înalţe inocenţa la voluptăţi unice, stăpâne absolute ale seducţiei : „Lisaveta era o femeie frumoasă şi mulţi/ Îi purtau sâmbetele şi o ciupeau pe unde o prindeau./ / Avea nişte ochi negri şi mari/ De te trăgeau până în fundul iadului./ Femeia a desfăcut bluza şi au sărit ţâţele afară./  Doamne, ce frumoase erau şi am înghiţit în sec./ M-a luat în braţe şi m-a pupat./ Era prima dată când mă săruta o femeie.”  (În covercă).

Poezie a spaţiului oltenesc,  care cucereşte prin monografismul viziunii şi prin disponibilităţile stilistice ale unui spirit mereu la pânda ineditului, Focurile mocnite ale lui Constantin Pădureanu se citesc cu râsul în dungă, fiindcă în ceafa fiecărei secvenţe care ar putea aluneca spre comic se simte o respiraţie tragică, dar şi bucuria pe care doar cărţile superioare ţi-o pot îngădui.