Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Grãdina lui Tagore“

        de Petre TÃNÃSOAICĂ

M-ai chemat la tine într-o chilie săracă și fără pic de bucurie

Dacă bunica mea, care a murit înainte de a fi împlinit suta de ani, dintre care șaptezeci petrecuți în singurătate, ar mai trăi și i-aș povesti că am fost în călătorie prin țara ta, Rabindranath Tagore, m-ar privi mirată foarte și m-ar întreba ce Dumnezeu caut prin locurile acelea pe unde și-a înțărcat dracul copiii; Cea mai lungă și așteptată călătorie ar fi fost în America, adică acolo unde se aștepta să te găsească pe tine, Doamne. Ar fi râs de mine, îți spun, cu gura până la urechi, ca o semilună știrbă Înainte de Sfântul Petru mi-aducea coșul plin cu cireșe aurii și roșii ca sângele, să n-o pot uita … Pe lângă mine trec camioane cu bumbac și țigani arămii, iar eu mă închin cu limba în cerul gurii, să nu rămân pe aci. Ar trebui să mă întorc într-o zi, dar de frică, de spaimă, de grijă că nu pot povesti frumusețea geroasă de dincolo de noapte și zi, mai întârzi în pădurea cu arbori uscați ai iubirii, de care odată și o dată ai să mă desparți. În grădină, tu și cu mine numărăm frunzele de trifoi care se sfărâmă numai când le atingi: Sub lumina-nghețată, toate amintirile se prefac în stâncă de piatră. Doamne, mai aveam de scris o poezie și m-ai chemat la întâlnirea cu tine, într-o chilie săracă și fără pic de bucurie.

Pășești gingaș peste câmpia de micșunele a fără întoarcerii

Azi noapte s-a întors Poezia. Singură! Dormise în capul meu de ani mulți și binecuvântați, cu bune și rele. A așteptat cuminte să treacă toate femeile pe care le-am iubit, copiii care au crescut în numele ei, fiecare în imperiul său de uitare, cu moartea și viața de care am învățat să nu mă mai tem. Era grațioasă și tristă, încât femeia care dormea lângă mine părea moartă de-a binelea, abia îmbujorată ca o icoană din Bizanț ; Ea se scria de la sine, pentru că așteptase la rând impresionată de mormintele semne, pe care nu le-am citit; Orbitor s-a rupt din memorie și a trecut râul de leșie al vieții, pe malul căruia așteptai să te-ajungă vâslașul… Aici s-a trezit din somnul de o viață, peste moarte trecând elefantul cel alb, care acum pășește gingaș peste câmpia de micșunele a fără întoarcerii. Doamne, eram de mână cu o literă, mai strâmbă decât o semilună, care-mi trecea peste glezne, duios ca o mireasă la altar, Doamne, eram posedat de uimire sub cerul amar !!!

Credința trebuie să treacă prin șanțul potecă

Credința era mai mare decât urechile acului; în definitiv și biata cămilă, pe care am văzut-o la Jaipur, mergea greoi în spatele unui om negricios, ca și când n-ar fi vrut să intre în oraș; Rumega numai leneșă, ca un semn de întrebare, căzut de pe rândul de sunete, care nu se legau nicidecum în cuvinte, altfel decât împinse de la spate. Îmi spuneam, ca un lăudăros ce mă aflam urcând muntele, că aș putea să-l dau la o parte, să poată duce cămila spre câmpiile împodobite de rapiță, un loc de verdeață din care s-au dus suferința și patima. Dar credința mea trebuie să treacă prin șanțul potecii, ca o cămilă rupându-și copitele. Acestea sunt urechile acului de care mă tem! Trag de căpăstru o iluzie lăudată de Domnul. Fii bucuroasă mamă, prin Grădinile Raiului să duci în brațe suferința ca pe un trofeu la biserică, să te rogi pentru lacrima ei.

Întoarce-mă la izbânda sumară a celui învins în credința lui

Trăgeau muștele la mine, Doamne, de parcă nu murisem de o zi, ci mai, într-o toamnă când apunea floarea și mă îndrăgostii; Genunchii ei erau fragezi ca niște obraji de copii și nici-un adevăr nu-i putea despărți. Iar țiganii stăteau cu nasul în pulbere și-ți cântau numele, dar și acolo era străin și nu mirosea a smirnă. Nu mai aveam nici umbră, numai o floare roșie mă însoțea, era în spatele meu ca o halebardă, care mă despărțea de lumină și de iubirea ce nu mai venea. Doamne, ce mare păcat am săvârșit de nu mai am plăcere nici la privit și nici gust pe măsura poftei ce am poftit? Întoarce-mă, prin pădurea de salcâmi, la izbânda sumară a celui învins în credința lui și în limba în care visară mucenici și arhangheli; Doamne, am stat cu Tagore pe un munte de sare! Primește-mă, împreună cu el, la o cină de taină!

Nu-ți cer îndurare pentru suferința cărnii care mă otrăvi

Prin sângele meu, un luntraș duce numele pe care l-am purtat în viața de zi cu zi, ca pe un trofeu smuls de pe zidul cetății sau de pe scutul unui zeu, că nu mai știu cum am să pot veni la adunare, când vor suna îngerii tăi din goarnă și nici în ce oraș și în ce țară aș putea locui; Nu-ți fă, Doamne, iluzii, nu-ți cer îndurare pentru suferința cărnii care mă otrăvi; În spatele meu vin, prin noptatici coclauri, chipuri de mult străvezii, care se roagă, pe răbojul vremii, nimeni să nu le poată scrie! Înainte de mine, la tine veni mama, care ți se roagă în genunchi ca numele să-l pot înmulți, să poată s-aleagă, Măria Ta, pe cel pe care-ai să-l poți iubi!

O iarbă măruntă crește la mine în cimitir

O iarbă măruntă crește la mine în cimitir: peste tata, peste frații mei, peste bunici și acum peste mama! Miroase a cimbrișor și seamănă cu cea care crește în curte la Nehru, în grădina ultimului vicerege britanic, cel care a plecat, Rabindranath, de la voi de acasă, după ce și-a strâns zilele, rufele de bumbac și a lăsat să hălăduiască aiurea păunii. Mierlele s-au retras la răcoarea tufișurilor galbene și a celor roz, de oleandru. O veveriță, puțin mai mare decât un șobolan, se cațără în copacii înfloriți să strângă mierea parfumată a florilor, iar cuvintele, scrise în engleză pe obeliscul de piatră, par să nu mai aibă nici un înțeles câtă vreme, alături, pe pajiște, urmașii primei Adunări Constituante joacă golf și transpiră pe caii mascați ai fostului imperiu. Mi-e atât de greu să-ți spun toate astea, încât mă așez obosit pe tăpșan, printre musculițe și viespi și aștept seara să se prăbușească solemn peste casa lui Nehru, un tânăr bărbat, care și-a băut ceaiul la Londra, printre perciunații urmași ai regelui Henry!

© 2007 Revista Ramuri