Trasee literare buzoiene

Prin 1987, când îmi apăruse volumul de poeme Lanul de grâu la Editura „Cartea Românească”, mi-a telefonat Mircea Scarlat (atât de prematur plecat dintre noi!) să mă invite la o întâlnire literară în „parohia” cultural-sindicală a unui mare prieten al nostru de la Buzău, Costache Mircea, pe atunci, ca şi acum, director al Casei de Cultură a Sindicatelor din municipiul menţionat. M-a bucurat acest nou prilej de a ne revedea după anii de facultate în care nutrisem atâtea vise împreună ...

Târziul de toamnă – un fel de «vară de noiembrie» blagiană – ne-a reîntors în spaţiul nostru de referinţă: cel al nostalgiilor şi al reflecţiei. Eram pentru prima oară aici, deşi drumurile mele către Adjud (pe unde funcţionam ca profesor) şi Bacău (unde îmi satisfăcusem stagiul militar) treceau obligatoriu pe lângă oraşul unde ne aflam acum, dar unde nu mă oprisem niciodată.

Orele de mărturisiri lirice de atunci au reverberat multă vreme în mine, până când, după două decenii, am revenit la locul acela care îmi oferise atâtea clipe de bucurie poetică. I-am reîntâlnit pe cei de atunci şi pe încă alţii iviţi în aria scrisului buzoian. Mai fusesem, de repetate ori, în Vâlcea, Severin sau prin Teleormanul natal, ori în alte zone în care poezia încă nu şi-a pierdut rezonanţa. Aici, însă, era ceva aparte, un ce de nespus, în care toţi credeau fără a o declara răspicat. M-a tulburat profund această revenire, când i-am regăsit, la ei acasă, pe scriitorii Dumitru Ion Dincă, Marin Ifrim, Tudor Cicu, Stan Brebenel, Ştefan Dima, Nicolae Pogonaru. În aceeaşi ordine aş menţiona prezenţa multor autori precum: Ion Romanescu, Elena Radu, Nicoleta Cristea-Ifrim, Dorin Ivan, Lucian Mănăilescu, Constantin Bucur, Ion Stanciu, Titi Damian, Valentin Cojocaru, Ovidiu Cameliu Petrescu, Iulian Teodor Fetcu, etc. Îi reamintesc pentru a da notă cât mai concretă acelor momente cu aură creatoare tot mai greu de înfăptuit pe zi ce trece.

Am în faţă spre mai bun înţeles, antologia de poeme Gloria  locală de Marin Ifrim, apărută la editura buzoiană Rafet în 2007, pe care autorul mi-a trimis-o în vara acelui an împreună cu un răvaş prietenesc din care citez cu mare emiţie: „ ... domnule Florea Miu, / Au trecut 21 de ani de la lansarea cărţii mele de debut, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, în prezenţa d-stră, a lui Mircea Scarlat, Ghe. Istrate, D-tru Pricop, Marin Sorescu etc. Între timp,  am continuat să scriu ... Mircea Costache, deputat de Buzău, dar şi director al Casei de Cultură, adică şeful meu, mă tot întreabă ce mai faceţi. Îi răspund mereu că ... scrieţi! Că faceţi o treabă minunată la «Ramuri». În fine, vă trimit cea mai recentă carte a mea şi vă urez lectură plăcută. / Buzău, 4 iunie 2007”.

Cartea m-a încântat, ca, de altfel, şi omul care a scris-o întru credinţa că „Nu moare poezia/ nici poetul/ nici cititorul/ moare întreaga omenire/ în versul nescris/ în poetul nenăscut / în cititorul adormit” (Săpun pentru metafore). Mai mult decât atât, poemul este „un faraon” care „veşniceşte/ sub coala albă”, „în căutarea unei misterioase/ oglinzi care să-şi vadă în tine/ măcar o singură dată goliciunea” (Reflexie). Versurile sunt de-a dreptul tulburătoare în esenţa lor programatică şi în profunzimea rostirii lirice precum în aforistica Victorie deşartă: „În oraşul ăsta/ ideal e să ajungi/ cerşetor/ după toate regulile/ artei/ numai aşa/ vei fi iubit/ zilnic strecurându-ţi-se/ eternitatea în palmă”.

Volumul conturează un univers al frustrărilor existenţiale resimţit cu acuitate încă de la debutul cu Spre oraşul cu un milion de ferestre (1986) şi reflectat tot mai pregnant în apariţiile ce au urmat: „Curentul marin” şi „Alfabet de tranziţie” (1995), „Fotografii cu cântec” (2001), „Poeme” (2003), „Suprafaţa lucrurilor” (2004). Fantasma «gloriei locale» bântuie acest teritoriu parcă vidat de sentimente şi raţiune, de gânduri şi trăiri omeneşti trâmbiţate cu ipocrizie: „... gloria locală/ e mai dulce ca premiul nobel/ nici măcar anonimatul/ neputând ţine pasul cu ea/ îmi spune mie sângele/ această agonie a trestiei/ că aici nimic nu e mai scump/ ca gloria locală/ adusă de peste mări şi ţări/ şi arătată băştinaşilor/ la circ între două felii de pâine// 2. Nu stai aici pentru amintire / vai ce interesantă a fost viaţa ta/ de dragul limbii în care unii/ zic că numai prin ea poţi trăi/ nici măcar nu poţi sta aici/ gândindu-te la tine la arta/ de a crede că chiar e nevoie/ de artă pentru a supravieţui/ când fiecare crede că rupe/ o bucată de cer/ cu cât mai multe stele pe ea” (Gloria locală).

Subtextul acestor năvalnice poeme este, se pare,  mai important decât suprafaţa cuvintelor, căci Marin Ifrim invită la întoarcerea necesară a fiecăruia spre sine pentru a ne regăsi împreună şi pentru a face iarăşi spaţiul acesta uman respirabil, spre a vindeca eroziunile dinlăuntrul nostru. Dintre vocile buzoiene, pe care le ascult gândindu-mă la popasul meu de neuitat amintit mai sus, îmi revine cântecul de neşters al poetului Marin Ifrim, mai actual şi mai inspirat ca oricând.