Democraţia morţii

Înainte de „conferenţă”, Nenea Iancu, speriat de lipsa de imaginaţie, vrea să se sinucidă, n’aşa! Şi toată teoria despre sinucidere a lui Nenea Iancu Caragiale se raportează la reflexia ei în mintea amicei, madam Parigoridi, autoarea proiectului „conferenţei” Ce este arta?: „Să mor aşa de tânăr? Dumnezeul meu! ce are să zică amica mea Parigoridi când va citi în Universul tragica sinucidere a lui nen’su Iancu?! Nu!... Să ai aşa curaj va să zică să fii laş! şi, pentru nimic în lume, nu vreau să zică madam Parigoridi că nen’su Iancu a fost un laş! Ţin la opinia amicei mele mai mult decât la moartea mea, dacă pot să mă exprim astfel… Nu, omul nu trebuie să abdice de la viaţă; el este regele creaţiunii; trebuie să aibă răbdare, să aştepte cu demnitate până va fi detronat”.

Norocul lui Cioran de la Paris este că Iancu Caragiale i-a fost antemergător în analiza sinuciderii, altfel multe dintre apoftegmele oracolului de la Răşinari ar fi fost întoarse pe dos zeflemitor de Nenea Iancu Caragiale!

     *

Bătrânul călugăr, paralizat în chilia lui de vreo trei decenii, cheamă într-o dimineaţă pe pictorul de biserici şi de icoane şi-l roagă să-i picteze o uşă albă şi deschisă cât tot peretele întunecat al chiliei. Că poate de aia nu-l cheamă Domnul la el, că nu l-o mai vedea în negura cămăruţei, că l-a uitat aici. „O uşă mare, albă, deschisă, Prea Cuvioase!”, îi arată artistul generos lucrarea de pe peretele de la răsărit.

     *

În câte o zi, tiranul îşi notează în jurnal: „Astăzi n-am ucis nici un nemernic de supus.” Îşi notează cu înfrigurare, cu tristeţe, cu teamă. Că înseamnă că a mai dăruit o zi de viaţă unui semen. Iar o zi de viaţă dăruită poate însemna o zi de moarte primită, îşi zice. „Trebuie să nu mai lenevesc nici o zi”, îşi mai notează diaristul dictator.

     *

Zice poetul Lucian Scurtu, autointitulat „regele lebedelor de pe criş”, zice într-o paranteză: „cea mai frumoasă moarte este aceea aşteptată privind ploaia pe fereastră”.

     *

E o mare rochie multicoloră! îşi zice muribundul. Apoi, mai spre seară, i se pare că e un cort pe malul râului. Când înţelege că e acoperământul negru, de veci, deja e târziu. Un cort negru în întuneric peste un creier întunecat…

     *

La tinereţea dintâi, visa la viaţa în doi. Acum, la 85 de ani, tânjeşte la moartea de unul singur.

     *

Citesc un articol întitulat S-a dovedit ştiinţific: moartea nu există, articol care începe astfel: „Robert Lanza, cercetător la Advance Cell Technology, a dovedit prin fizica cuantică faptul că moartea nu există. Când trupul îşi termină „bateriile”, mai rămân 20 de waţi de „energie informaţională”… Hm! Viaţă veşnică de 20 de waţi!

     *

În zona arabă de conflict, numită de ministru „teatru de operaţiuni”, trei militari români au fost spulberaţi de o mină. În amiaza de primăvară însorită, câţiva camarazi sunt invitaţi în gura unui cort pentru a-i identifica oficial pe deja foştii lor colegi. Soarele pătrunde indiscret prin deschizătura cortului şi dezvăluie priveliştea: burţi care şi-au aruncat intestinele în aer, ochi atârnând pe feţele de carne sângerândă, picioare şi mâini dislocate, guri rămase căscate a spaimă pe veci… Un adevărat poem expresionist!

     *

Nietzsche a murit. Deci, nu mai e totul posibil.

     *

Să (te) fi muncit toată viaţa pentru un ban, o pâine, o cană cu vin, apoi să te declari fericit gata de odihna cea veşnică în moarte. Ce banal, ce dezamăgitor, ce degradant!

     *

Doamne, de mult timp am înţeles că voi avea pe veci locul meu în acel colţ de grădină. Dinspre asta, ce să zic, m-am liniştit. Dar, înainte de pasul cel mare vreau totuşi să mă asiguri că voi avea o magnolie cât aceasta de pe strada Vlad Ţepeş, că pot aprinde în amurg grătarul sub bolta de viţă şi să pun pe el o coastă de ied… Dar, o conexiune la internet?... Sau, Doamne iartă-mă!, cum să-Ţi spun, prin colţul acela înfrunzit şi înflorit, vreo blondă Evă fără frunză se va bâţâi la deal, la vale, cu fructul în mână? În sfârşit, linişteşte-mă, Doamne, şi spune-mi că la biblioteca de veci a grădinii licorile tari sunt la dispoziţie în rafturi alături de tomurile lui Gogol, Bunin, Cehov, Danilov, Dostoievski, Bulgakov şi alţi ruşi!...

     *

O moarte frumoasă ca o fecioară de optsprezece toamne însorite, fecioară sculptată în tei plăcut mirositor.

     *

C. D. Zeletin, emoţionant, despre ultima zi de viaţă a lui George Enescu. Ultima zi – ultimul calambur: „În seara zilei de 3 mai 1955, Enescu era pe moarte… Fostul său elev, violonistul Serge Blanc, intră în anticameră, întrebând în şoaptă, plin de afectuoasă nelinişte: - Est-ce qu’il est encore lucide? Auzindu-l prin uşa întredeschisă, Enescu răspunse: - Luci-de Lammermoor! Lucide, de la Mer Morte! Enescu se lăsa purtat spre eternitate pe unda unui ultim joc de cuvinte, arătând în felul acesta că se încredinţează total, cu griji, tensiune şi spaime, în seama lui Dumnezeu care-l crease şi în care credea ca-n muzica atât de iubită de el. A doua zi dimineaţa a închis ochii”.

     *

Moartea, lumea în care, la două minute după ce ajungi, exclami: Hm! Am aţipit bine vreo 70 de ani. Sau 50, sau 30, după caz…

     *

În ziua de Bobotează, Prea Cuviosul Teofil e legat pe o cruce de gheaţă la gura peşterii unde-şi trăia de zeci de ani viaţa plină de nevoinţă. „E o ultimă încercare, i s-a spus. Dacă rezişti până la topirea crucii, eşti salvat!” După câteva zile, spre prânz, apare soarele, dar e unul menit nu atât să topească crucea, cât mai curând să-i dea strălucire.

     *

Cei optimişti nu au parte de dreptate, nici cei vii şi nici cei harnici. Dreptatea e a celor resemnaţi şi a celor morţi.

     *

Ivan Ilici, cu două ore înainte de moarte: „Căută obişnuita lui teamă de moarte pe care o simţise mai înainte şi n-o găsi. Unde e? Care moarte? Nu mai exista nici o teamă pentru că nu mai exista moartea. În locul morţii era lumină”.

     *

Din păcate, şi omul de spirit cel mai subtil, cel mai fin, în faţa morţii îşi pierde tot umorul. Verva îi piere şi devine grav ca un câine tocmai strivit de-un tractor…

     *

Democraţia morţii, aşa ar trebui să se intituleze toate cărţile din lume, fie că sunt de poezie sau de proză, fie că au ca temă iubirea, filosofia, fericirea, natura sau chiar moartea… Biblioteca lui Borges – Democraţia morţii.

     *

Cascada din vârful versantului. Îţi zici că e sângele muntelui şi că atunci când se va opri marele jet de apă, monstrul de piatră va muri, va muri în lipsa sângelui său spumegând alb strălucitor.

     *

Natura nu poate fi bănuită niciodată de kitsch. Dacă omul nu pune mâna, mestecenii se asortează de minune cu brazii şi cu plopii, convieţuiesc paşnic inclusiv cromatic cu stâncile, dar şi cu pajiştile pline de albăstrele…

     *

Rilke (în traducerea lui Blaga): „Mare e moartea/peste măsură/Suntem ai ei/cu râsul în gură”. Da, moarte şi hlizeală!

     *

Moartea ca un contrabas borţos. Un contrabas negru şi borţos plimbând pe sus o coasă foarte ascuţită..

     *

Din spirit de acribie tâmpă, îl întreabă pe Dumnezeu: - Dumnezeu şi mai cum? Profesia? Vârsta?...

Grav, serios, solemn, nu se miră de norul trecând la deal, la vale, în calea soarelui.

 (Fragmente din volumul în pregătire Moarte după moarte)