| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Andrei Zancaundeva,
cândva un fel de-a fi aproape, ca trăitor în
propria moarte. depărtarea, un alt soi de abis, durerea
oriunde aş fi sunt mereu acolo, unde îmi este inima. n-am plecat niciodată, deşi iubirea de
mamă şi meleag ar trebui înşirată doar cu cerneală
simpatică spre deplina noastră tămăduire închinându-ne arborilor. copil să fi rămas. cruţate pădurile într-adevăr, oricum a fost, doar copilăria e a noastră. restul e lume. am putea fi însă bântuiţi de atâta
amărăciune de n-am fi cunoscut cândva înseninarea,
am putea resimţi acest gol din inimă, de n-am fi gustat
undeva deplinătatea? nimic nu rămâne cum este. pesemne, doar Nimicul. acolo
departe între coline traversam pădurea în ultima ninsoare de
martie. şi ningea cu atâta sfială, încât ea
cernându-se prin sita tăcerii din jur îmi preschimba-n răsuflare mersul printre desfrunziri nu ieri, nici mâine, mereu în clipă se
respiră. numai în clipă se iese din timp: eu sunt nu e un gând. e un sentiment înfiripându-se dincolo de minte. iar dacă fiecare generaţie face din
excepţia generaţiei anterioare o regulă, eu am scris mereu între viaţă şi moarte cu trupul aici cu inima acolo, departe între coline însă cine poate ştii ce-i în inima
altuia? nici bolboroseala cea mai inspirată nu
face cât o prezenţă tăcută şi blândă nimic nu e întâmplător poemul se întâmplă să trecem aşadar cu sfială şi smerenie
mai departe câinele când sosesc în zori, îmi iese în faţă scâncind de bucurie, un ghem de tandreţe şi mereu, mereu mă sfâşie mutilarea întâmpinării între noi sporind. cum unul crede că vede, însă nu vede
decât cuvinte. crede că simte, însă doar gândeşte
simţirea. aidoma omului din caverna aceea celebră holbându-se la umbrele de pe zid. priveam deseori o poză de acum cinci
decenii. pe măsură ce treceau anii mă sfâşia timpul cetluit în ramele ei. eu m-am schimbat. timpul a evadat şi el preschimbându-se în sentiment. până şi clipa aceea palpitându-şi
încremenirea pare a se vesteji în poza tot mai îngălbenită în starea de transă-vegheată a unui poem întâmplându-se pasărea când băgarea de seamă se răsfrânge deplin în adânc de adânc, aproape de Martorul impasibil dintotdeauna presimţit acolo totul în jur îşi pierde din însemnătatea necugetată pe care i-am acordat-o mereu. unde se bănuie ceva, o linie, un contur,
ori doar o furişare nu e nimic, şi totuşi dezamăgirea mea
caducă trezeşte în mine o tainică, stranie
bucurie. în zorii grei de ceaţă voalând netulburea apei curgând zăresc mai întâi prora unei bărci desprinzându-se din unduirile albe ezitând, atenuând o bătaie de vâsle. şi deodată ţipătul ascuţit al unei păsări
peste întinderi încât închid ochii copleşit de efemer nu zboară acolo, sus ci-n mine, laolaltă cu mine pasărea / trezind singurătăţi
uitate |