Camille Lemonnier – scriitura estetizantă

Scriitor belgian de expresie franceză, de la a cărui dispariţie se împlineşte un secol, Camille Lemonnier (1844 – 1913), cel pe care Georges Rodenbach l-a proclamat «Mareşalul literaturii belgiene», persistă în memoria literară în primul rând prin estetismul scriiturii.

Colaborator al revistei „La Wallonie”, este atras de simbolism, fapt ce va lăsa o urmă indelebilă în stilul său. Atracţia forţelor vitale ale firii îl înscrie în siajul lui Charles De Coster, al cărui geniu l-a proclamat, ca admirator fervent al Legendei lui Ulenspiegel, text fondator al literaturii belgiene. Influenţa acestuia se face simţită în Un Mâle/Un Mascul (1881). De inspiraţie rurală, ilustrând triumful naturalismului asupra realismului, romanul cunoaşte un succes răsunător la Paris, dar stârneşte scandal la Bruxelles, prin brutalitatea şi senzualismul unor scene.

Dintre cele şaptezeci de cărţi scrise de Lemonnier, aceasta rezistă, se pare, cel mai bine uzurii timpului, stârnind interesul cititorului modern prin stilul plastic, marcat de descrieri în cascadă, al căror rafinament aminteşte de simbolism. Protagonişti sunt braconierul Cachaprčs, un fiu al padurii, şi frumoasa Germaine, fiica vitregă a fermierului Hulotte. Întâlnirea celor doi are loc, simbolic, în luna mai, când căldura soarelui face „să clocotească sevele şi să crape mugurii”, senzualitatea îndrăgostiţilor impregnând, metonimic, peisajul.

„Îndrăgostirea” este mediată de topos-ul „ferestrei”. „Apariţia” devine tabloul care are drept ramă „fereastra”. Portretul „din fereastră”, care îl uluieşte pe Cachaprčs, este al lui Germaine. El vine în completarea unui pastel, livada de meri de lângă ferma Hulotte: „El se cocoţă, având curiozitatea maşinală de a vedea tot. Cerul albastru decupa rotunjimea înflorită a merilor. O bucurie de buchet strălucea în albeaţa lor roză, aşezaţi acolo în mari tufe curgătoare. Dedesubt, ierburile înalte străluceau acoperite de rouă şi un văl cenuşiu, foarte fin, plutea peste acoperişuri, gunoaie, grajduri.

Pocnetul unui oblon ce se deschidea îl făcu pe bărbat să întoarcă ochii spre un punct al casei. Oblonul alunecă, verde, strălucind de vopsea nouă, şi în penumbra întunecată a camerei se ivi un cap de femeie, cu trăsăturile moleşite de odihna nopţii.” (t. n.)

Portretul feminin este realizat cu penel de maestru: „Ea avea strălucirea oarecum sălbatică a cărbunăreselor din Flénu, cu ochi înzestraţi cu privire muşcătoare, iar părul, strâns în coc deasupra cefei, revărsa pe umerii ei un val negru, aprins de reflexe roşii.” Viziunea naturalistă instituie tabloul unei animalităţi superbe: „O fiară se trezea în el, feroce şi blândă. Ea se simţea râvnită şi nu se supără.”

        Trăind în mijlocul naturii şi al animalelor pădurii, Cachapres este asimilat acestora.  Izomorfismul om/copac este prezent în portretizarea sa: „Cachaprčs era un adevarat fiu al pământului. Asemenea scoarţei copacilor, pielea sa aspră se întărise de soare şi vânt; se asemăna cu un stejar prin soliditatea membrelor sale, amploarea armonioasă a torsului, baza solidă a picioarelor sale puternic ataşate de sol; iar viaţa în aer liber sfârşise prin a compune în el o fiinţă indestructibilă, care nu cunoştea nici oboseala, nici boala.”

Născut în pădure, Cachaprčs „irupsese în viaţă dintr-odată, cu independenţa unei fiare.” Copilărind printre animale, împrumută mişcările acestora, prudenţa lor. Coboară din copaci „cu mişcări de reptilă care se desfăşoară.“ Tânjind după Germaine, uită de hrană, asemenea cerbilor în rut: „Precum cerbilor în octombrie, ocupaţi să boncăluiască, nemaigândind să pască, turbarea dorinţei de femelă îi umplea pântecul gol.”

Adăpostul tainic al lui Cachaprčs este coliba a doi batrâni, un pădurar şi soţia acestuia: „Erau doi prieteni de-ai lui, pădurari. Îl cunoscuseră mare ca un pui de cerb de şase luni.” Cachaprčs o alinta pe bătrână cu apelativul „bătrână iepuroaică”. Figuraţiei animaliere i se circumscrie şi portretul pădurarului: „Viaţa în pădure sfârşise prin a-i modela un bot alungit de lup, iluminat de licărirea ochilor cenuşii, sub smocul sprâncenelor roşcate; în urechile-i cornute, părul creştea din abundenţă.” Alături de cei doi bătrâni, trăieşte fiica acestora, un copil găsit în pădure, asimilat vietăţilor acesteia: „Şi ea crescuse în neştiinţa a ceea ce era, obscur, asemenea năpârcilor, şopârlelor, scarabeilor în mijlocul cărora alerga. Neavând nume, Cachaprčs, „cu obişnuinţa sa de a da oamenilor nume de animale”, o strigă, „Gadalette”.

Analizând portretul lui Cachaprčs, eşti frapat de asemănarea cu eroul lui Charles De Coster, Ulenspiegel, cel născut „la Damme în olatul Flandrei, când luna lui mai îmbobocea ghiorghinii.” (Traducere de Ioachim Botez, 1955) Izomorfismul vegetal şi animal este prezent şi în cazul pruncului purtător de căiţă: „După ce fu înţărcat, Ulenspiegel crescu asemeni unui puiandru de plop (...); şi, crescut aşa, Ulenspiegel se făcu voinic ca un pui de leu.”

Cel mai impresionant tablou de natură din cartea lui De Coster este cel în care Ulenspiegel şi Nele se întâlnesc cu „Duhurile primăverii”: „Iar duhurile sevei vărsară vinul; totul, cât ai clipi, îmboboci, înverzi, înflori; iarba mişuna de gâze care susurau, iar cerul fu puzderie de păsări şi de fluturi (...)” Acelaşi vitalism şi aceeaşi îngroşare a straturilor de culoare, specifică pânzelor flamande, se regăseşte la Lemonnier: „Totul degenera în exces; parfum, lumină, culoare, alungirea tulpinilor, dărnicia ramurilor, densitatea hăţişurilor, deschiderea florilor în iarbă, rotunjirea pădurilor la orizont. Animalele sălbatice, ghiftuite de iarba proaspătă, crăpau de bunăstare sub frumoasele lor piei strălucitoare (...)”

Aceste tablouri colcăitoare de viaţă coexistă la Lemonnier cu pastelurile, ce prezintă natura într-o lumină irizată, învăluită de sonuri stinse, în stil simbolist. Armonia om/natură se va regăsi în Au Coeur frais de la foręt/În inima proaspătă a pădurii (1900), după cum erotizarea naturii va reapărea în Happe-Chair, reflex al unei opere unitare, marcate de estetism.