| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
|
de Marian Barbu ADMIRAŢIE Mă
surpă imaginea de
ou săpată
în genunchiul de femeie când
netezit de Soare ne-ncălzeşte privirea
de vise ca
parfumul de orhidee.
Mai
întotdeauna ne
rănim arcuirea gândului în
situaţii similare căutând
pe Columb mai departe.
Barca
ochiului meu numaidecât
o acostez la mal un
straniu Anteu porneşte
în larg de Soare în
aerul rarefiat de întrebare.
O,
ce rătăciri pe mare se
găsesc în
genunchiul de fecioare! Aici
lumina datoriei nicicând,
bărbaţi, nu moare!
AI
FUGIT la
salcia cu umerii de reptilă ai
zăbovit cu
ochii scufundaţi în ger piereau
lumini pe apa dusă şi
gândurile-ţi băteau jungher ai
dispărut cu
linia de măsurat o noapte orbit
fiind de atâta fugă o,
ceas verde adăpostit la
ora de oprire te-ai
nevăzut ca
un trădat smolit
de atâta adâncime m-am
scuturat de
curbe şi de ochi m-am
refăcut, iubire moale sub
pânza apei de ulei în
cerul ei bolnavă de
vârfurile îndrăzneţe atinse-n
sâmburi de
otravă.
De
ce ai fugit?
AM
ÎNFIAT O STEA Mi
s-a întâmplat tot gândind Să
înfiez o planetă de aiurea Am
pipăit-o, am strigat-o Şi
am văzut că-i surâdea numele De
păsări sălbatice Am
apropiat-o fericit Zărind-o
bine; îi plăcea Mângâierea
cu trei degete Adică
în cruce de închinat Era
şi plină de lumină De
parcă sta a zămisli. Am
coborât-o mai aproape Să-i
văd centrul de foc. M-a
privit şi-a plâns pe o coadă De
lumină-n cădere. I-am
spus floare de cer A-ncuviinţat,
depărtându-se.
Ora
ei de copilărie se-ncheiase.
BÂNTUIŢI
DE PREISTORIE Copiii
descântă ploii prin
păpuşi de pământ e
semnul magic de întoarcere spre
vârsta de întuneric când
şi iubirea era
oarbă. Când
oamenii se priveau fix fără
zor dar
şi fără spor ca
din spatele unui nor.
Priviţi-i
pe copiii aceţtia Din
răscrucile de sat Şi
nu-i tulburaţi Ei
caută centru-ntrebării De
unde creşte pământul Pentru
roadele noastre Dacă
nu este ploaie!
Cum
ajunge apa lacurilor Să
ne hrănească pe toţi Dacă
noi n-avem rădăcini Peste
tot pământul?
Vara
să-i ducem pe aceşti copii Numai
la mare Ca
să-şi domolească întrebările Fiindcă
numai în faţa preistoriei Îşi
găsesc răspunsuri Pe
măsura gloriei Din
cântecul vârstei lor.
BOALĂ La
ţărm de ochi aud
cum crapă luna, miez
de culoare în
unghi de diamant. Rămâne
doar inima stăpâna în
creieru-mi albit să
strige laude întruna clipei
muiate în
raza de copil pierdută-n
mine, cearcăn
albastru de potir.
CĂLUŞUL Nu
ştiu cine a furat jocul
din pământ şi
l-a făcut Hefaistos de aur În
el moare luceafărul bărbatului şi-i
deşteaptă sângele lunii ca
într-o pânză de Goya Iubim
alăutele ca
pe plutele care
ne trec clipa,
dincolo de înec. Uităm
de noi şi
hipnoza jocului calcă
vârstele şi
timpul Rămâne
doar zidul culorii pe
care-l dărâmăm în
faptul serii. Vătafu
şi mutu Sunt
tot avutu.
Căluţ,
căluţ Îndrăcit ghiduţ. |