Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Francisc Pal

Asistenta medicală

In sfîrşit,vara îşi ridicase fusta pînă către genunchi.

Păsărelele ţineau concert în fiecare dimineaţă.

Iar eu începusem să mă spăl pe mîini şi pe faţă. Nu de alta dar trebuia să vină să aibă grijă de mine o asistentă medicală nouă.

Primei neveste am avut curaj să îi zic soră medicală dar pe chestia asta mi-a aruncat farfuria de tocană în cap, eu m-am ferit şi totul a DEVENIT O PICTURĂ ABSTRACTĂ pe perete.

De atunci mi-a trecut. Nu mai am curaj să pronunţ cuvintele respective nici măcar separat.

Noua asistentă sună la uşă şi soţia îi dădu drumul înăuntru.

Făcură cunoştiinţă şi dialogul lor colorat îmi spuse că o chema Tara.

Nu avu o părere prea bună despre rana mea şi stăteam de vorbă scurt şi la obiect.

Oricum,de văzut nu puteam să o văd. Asta FIINDCĂ SÎNT O CHIOROPI?NI?Ă.

Ea termină repede şi eu am riscat să o întreb de unde era de loc.

Din Irlanda, nu?

Femeile, scaunele şi masa începură o foială NEOBI?NUITĂ.

După închiderea uşii soţia veni să îmi spune că irlandeza mea era de fapt o negresă bătucită.

 

Pompa de benzină

 Afară plouă cu flori albe şi roz.

Şi nu numai afară, chiar şi în casă.

Şi cea care vă vorbeşte ar trebui să fiu eu, Marcia. Fiica cea mică a lui Horace şi a Helenei, părinţi de bună aducere aminte, venită pe lume după Laura şi Nicky, surorile mai mari, din cele cu gheare şi dinţi ascuţiţi.

Mergeau chiar şi la dentist pentru chestia asta.

Şi iarăşi, urma să facem nenorocitul ăla de drum dintre casa noastră de pe AURORA şi cocioaba de la Wasaga Beach, locul cu cel mai mare lac cu apă dulce din lume.

Pardon, Marcia, nu mergem la cocioabă ci la căsuţă, la căsuţa noastră de vacanţă pe care voi nici nu o mai băgaţi în seamă. Ca multe altele.

Pe nesuferita şosea care ducea până la insuportabilul loc de vacanţă, undeva, pe la jumătate, se găsea pompa de benzină unde tata alimenta de fiecare dată.

De ce amintesc de pompă?

Fiindcă dacă aveam să pun benzină în rezervor, la staţie, aveam să fiu considerată om matur. Matur, auziţi voi?

Laura şi Nicky trecuseră deja de acest prag, dar eu mai aveam de aşteptat.

Automobilul rula cu o viteză apreciabilă, dar monotonia peisajului o făcea să pară mult mai mică decît în realitate.

La naiba,benzina e aproape gata, îşi spuse Horace şi binecuvîntă minutul în care zări pompa.

Trase alături, opri şi, ca de obicei, o luă pe Marcia cu el.

TRECI ŞI PUNE BENZINĂ, îi spuse fetei, care îl privi uimită şi bucuroasă.

În sfîrşit, avea să treacă pragul.

Avea să devină o altă persoană.

Pistolul de alimentare era greu, tare greu, dar îl luă cu ambele mîini şi îl introduse în orificiul rezervorului. Între timp, Nicky coborî uşor din maşină şi se strecură în spatele Marciei.

Sora cea mică trebuia să ţină dispozitivul de alimentare cu toată puterea, dar merita efortul. Trecuse graniţa.

Dar, brusc, Nicky, strecurată între timp în spatele ei, îi trase fusta şi ştrampii pînă în dreptul ghenunchilor,o lăsă aşa şi se refugie repede în maşină.

O privi de acolo pe geam pe Marcia, lăsată cu mijlocul gol, care începuse să plîngă.

Şi Nicky începu să rîdă.

Prea era mare hazul.

Între timp, revenise şi Horace care pricepu totul dintr-o privire.

Starea Marciei fusese provocată de Nicky, cea care o mai făcuse şi cu alte prilejuri.

NICKY, COBOARĂ ŞI ÎMBRACĂ-ŢI SORA IMEDIAT.

Nicky nu protestă absolut deloc, şi îi trase molcom Marciei şi ştrampii şi fusta, neabţinându-se între timp să nu râdă în continuare.

Marcia se urcă în maşină, încercând să evite să îşi privească sora.

Şi reuşi.

În rest a fost doar vacanţă.

  Primăvară

 Iarna se agăţa cu încrâncenare de orice denivelare, refuzînd să mai plece.

O blagosloveam de la geam, îi vorbeam uneori frumos, dar degeaba.

Încăpăţânată ca un vieţaş după un blid cu fasole, ne privea cu ochii injectaţi, fără să dea măcar un metru îndărăt.

Zăpada arăta vineţie.

Nu mai părea strălucitoare şi pură, ca în preajma Sărbătorilor.

Copacii priveau morocănoşi în jur cu o singură întrebare pe buze.

Ce, copacii nu au buze!

Da ce, eu am slujbă?

Sunt doar un actor ratat care nu mai vede bine şi care a fost excomunicat de la teatru.

Dar astăzi era Duminică.

Şi pentru nevestica, sufleţica, iubiţica era acelaşi soi de dimineaţă.

Dar ea lucra ca inginer la o intreprindere de pompe. POMPE. Mamă, Mamă, era o chestie de mai mare hazul.

Dar avea de recuperat nişte ore, aşa că se duse la laptop fără să mai ţină cont de vremea foarte caldă de afară şi de invitaţia mea la o plimbare cu maşina, să vedem King Town, sau mai bine zis Oraşul regelui.

După cinci minute se ridică furioasă de la masă şi îmi spuse scurt MERGEM.

Nu reuşise să intre în fişierul calculatorului.

Ăsta era motivul pentru care plecam să ne facem de cap.

Oricum, iarna ţinuse mai mult decât o veşnicie.

O aşteptam deja în maşină, pe scaunul din dreapta şoferului şi mă gîndeam că poate aveau să îi treacă nervii.

I-au trecut.

A deschis uşa, s-a aruncat veselă pe scaunul cu covrig şi, în două secunde, alergam pe drum cu o viteză care ne putea procura o amendă grasă în orice clipă.

King Town era la 200 de kilometri de noi.

La un sud plin de muzică şi destrăbălare.

Ca în orice oraş canadian, şi aici străzile erau doar verticale şi orizontale.

La intersecţia a două astfel de străzi, nu mai multe, a trebuit să aşteptăm mult şi bine să se facă verde.

Semaforul cred că uitase de noi sau intrase în pauza de prânz.

Nevasta lăsase jos geamurile maşinii. Se adunau înăuntru toate crengile din jur plus firele de iarbă proaspete, puse pe joacă.

Două fete de şaptesprezece ani trecură prin dreptul nostru râzând şi glumind.

La un moment dat, se iscă o pală de vânt care le ridică fustele dar ele, fără să se oprească, ţinură cu mîinile marginile fustelor căutînd să nu lase să se vadă prea multe şi continuară să chicotească.

Râdeam şi noi doi. Intrasem în piesă.

Dar în timpul distracţiei, se năpusti asupra mea o a doua pală de vînt, de data asta plină cu nisip. Şi nimeri de-a dreptul în ochii mei nesemnificativi.

Orbit cu totul, am ridicat geamul din dreptul meu.

Trebuia să-l ridice şi ea pe al ei.

RIDICA TE ROG FUSTA.

Soţia mea a rămas o clipă înmărmurită, pe urmă a înţeles, după care a început să râdă din toată inima.

DAR NU AM NICIO FUSTĂ PE MINE, DRAGUL MEU. E MULT PREA CALD AFARĂ.

AM DOAR COSTUMUL DE BAIE, zise ea şi cred că văzuse şi ea fustele fetelor prin aer, ca două păsări.

VROIAI SĂ SPUI GEAMUL, NU?

Da, aşa vroisem să spun, zăpăceala naibii.

Îi şi simţeam zâmbetul, chiar dacă era la milioane de kilometri distanţă de mine.

Iar din King Town mai rămăsese doar o îngheţată pe băţ.

 

© 2007 Revista Ramuri