Canonul literar (1)*

Marea problemă teoretică a literaturii, aceea a conceptului sau fiinţei sale, a fost pusă şi discutată de-a lungul timpului sub diferite chipuri de către poetică, estetica literară sau ştiinţa literaturii. 

Conceptul literaturii a fost vizat şi de către cercetătorii clasici sau moderni care au tratat despre canonul literar. În modernitate, lucrări de această factură au semnat între alţii filologii germani David Ruhnken (1723-1798) şi Ernst Robert Curtius. Cel puţin Curtius, care în cartea Literatura modernă şi Evul Mediu latin (1, 1948) întrebuinţează în mod curent noţiunile de „canon literar”, „canonul redus al tragediei”, „canon modern”, „canon de autori”, „canon şcolar medieval”, sugerează că abordarea literaturii din perspectiva canonului literar este posibilă şi de bun augur.  

Ce înţelegem prin canon? Cuvântul grecesc kanôn este la origine un termen religios, care are sensul de „regulă”, „normă” bisericească. Toate ordinele emise de biserică poartă numele de canones, faţă de ordinile lumeşti, numite leges. Tot în domeniul religios, „canon missae se numeşte, de la Grigore cel Mare încoace, partea invariabilă a liturghiei.” (id., p. 297), spune Curtius în volumul deja citat. 

Tot de la el aflăm că noţiunile de „canon”, „canon religios”, „lista (canonul) sfinţilor”, „canon biblic”, „canon teologic” aveau o oarecare circulaţie în epoca medievală şi că termenul de „canon” era  aplicat de primii teologi scrierilor (textelor, cărţilor) religioase. Astfel, scrierile (cărţile) religioase care respectau canonul sau normele religioase erau numite scrieri/cărţi canonice sau hagiographa (scrieri sfinte), în timp ce  scrierile cu tematică religioasă care nu respectau normele religioase primeau numele de scrieri (cărţi) necanonice sau scripturi apocrife. Scrierile religioase canonizate de către elita rabinică în anii 90-100 d. Hr. compun Vechiul Testament, iar scrierile religioase canonizate în anul 365 d. Hr. alcătuiesc Noul Testament.

O interesantă discuţie asupra termenilor de canon literar şi de literatură, a relaţiei dintre cei doi termeni, precum şi despre conştientizarea şi impunerea acestora începând cu secolul XVIII european a avut loc în anul 1977 în revista britanică Eigheteen Century Life.

O şi mai largă punere a problemei canonului literar, cunoscută sub numele de „bătălia canonică”, s-a petrecut în lumea culturală americană în anii ’80. De fapt, de la începutul anilor ’80 şi până astăzi, o parte dintre criticii americani folosesc în cercetarea literaturii termenul de canon. De exemplu, editarea în anul 1994 a unui studiu aplicat – Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor (2) –, semnat de universitarul şi criticul american Harold Bloom (tradus la noi în 1998), constituie un fel de reînviere a studiilor canonice şi, în acelaşi timp, o provocare. Pe tărâm românesc, este de semnalat volumul Canon, canonic, scris de Cosana Nicolae (3), o sinteză a discuţiilor despre canon purtare în America anilor ’80.

1.0. Sensurile canonului literar

Termenul de canon era folosit în vechime îndeosebi în lumea bisericească, dar şi cu privire la arta antică. Termenul de canon literar devine mai cunoscut în Europa începând cu secolul XVIII, odată cu naşterea criticii literare europene, care are atât capacitatea de a purta discuţii asupra fiinţei literaturii, deci a conceptului/canonului ei, cât şi mijloacele publice de a-şi comunica opiniile şi de a face recomandări cititorului cu privire la operele canonice, aşadar la operele literare care merită atenţie. 

În timp, canonul literar se pare că a dezvoltat trei sensuri: 1). sensul de concept sau canon estetic creator/constitutiv de opere literare, 2). sensul de listă sau canon de opere literare fundamentale, estetice sau de scriitori de valoare şi, în fine, 3). sensul de criteriu estetic evaluator sau canon critic evaluator de opere literare.

În critica şi teoria literară contemporane, cel mai folosit şi vehiculat sens al canonului literar este cel de „canon (listă) de opere fundamentale sau estetice”, deci cel de-al doilea sens, iar nu puţini dintre criticii şi teoreticienii cunoscuţi chiar reduc canonul literar la acest înţeles, uitând atât faptul că operele care alcătuiesc lista canonică au fost create tocmai în temeiul canonului estetic creator (primul sens al canonului literar) cât şi faptul că selectarea operelor în lista canonică (din mulţimea de opere existente) s-a făcut prin canonul critic evaluator (al treilea sens al canonului literar).

În cele de mai jos voi trata despre toate cele trei sensuri ale canonului literar şi mai cu seamă despre primul sens – canonul/conceptul estetic creator (constitutiv) de operă literară –, care este sensul fundamental.

1.1. Canonul literar creator  

Canonul literar creator, constitutiv sau formativ este setul coerent articulat de norme şi procedee literar-estetice sau stilistice, prin aplicarea  căruia scriitorul creează din limbaj opera literară. Canonul literar creator este estetica literară sau stilistica formativă generală, „universală” a operelor literare, iar nu estetica formativă a operelor unei naţiuni sau alteia în mod strict, ori a uneia sau alteia dintre generaţiile literare de creaţie de aici sau de aiurea, generaţii care, dacă în modernitate se schimbă aproximativ la zece ani, propun de fiecare dată un alt concept/canon literar…

Canonul literar creator sau constitutiv de operă literară este pe de o parte compus din norme (principii) şi procedee specific literare, aşadar estetice, stilistice, iar pe de altă parte însăşi structura acestui set sau corp de norme şi procedee este estetică, în sensul că procedeele şi normele estetice în cauză, departe de a se contrazice sau nega între ele, funcţionează împreună şi în acelaşi sens: întru stilisticitatea, esteticitatea sau canonicitatea operei.

Opera literară este aplicaţia în limbaj a canonului, este configurarea stilistică, estetică a limbajului, aşadar a termenilor semiotici din care se compune limbajul: expresia, ideaţia şi referentul. În acest înţeles, opera literară este operă canonică.

Principiile formative, care sunt principii canonice, estetice, determină, aşadar, modul specific de a fi al operei literare, iar misiunea teoreticianului este tocmai aceea de a descrie aceste principii şi acţiunea lor asupra operei – iată teoria literară, poetica sau canonica literară.

Operele canonice, aşadar operele create în temeiul canonului literar estetic, sunt opere viabile, rezistente în timp sau pentru perioade lungi de timp şi în medii culturale diferite. Altfel spus, canonice sunt considerate acele opere literare care prin principiile literar-estetice (stilistice) pe care le manifestă sunt recunoscute drept opere de valoare (estetice) în spaţii culturale diferite o perioadă lungă de timp; cel puţin 150 de ani, să spunem. 

Cu privire la canonul literar-estetic creator este necesară punctarea unor aspecte care sunt cât se poate de importante pentru înţelegerea sa.    

*(Din vol. Canonul poetic, în lucru)