Valeriu Anania în cenaclul ardelean al lui Papilian*)

(Cadrul dialogic: foişor la mănăstirea Bistriţa olteană, după amiaza. Clipocitul continuu al Bistriţei ieşind din munţi. În jurul unei mese rotunde pe care se află fructe şi delicatesuri, căni de lut şi un urcior cu apă de izvor, membri ai proiectului BVA, împreună cu părinţii-profesori coordonatori, Ioan şi Gherman. În asistenţă, maica Martina. Numele – abreviate).

Dana: – S-a observat deja că, după colaborarea din 1942 la „Gândirea” şi încetarea activităţii redacţionale la „Dacia Rediviva”, în acelaşi an, odată cu plecarea din Bucureşti la Polovragi, Valeriu Anania, acum ierodiaconul Vartolomeu, nu mai publică nicăieri poezie sau eseu, până în ianuarie 1944 (tot la „Gândirea”), interval din care, în Memorii, evocă doar câteva versuri ocazionale.

Luca: – Abia în toamna lui 1945, în noiembrie, reintră în viaţa literară, la Cluj, ca membru activ în Asociaţia Scriitorilor Români din Ardeal, proaspăt reactivată după pribegia de la Sibiu (1), asociaţie care, prin cenaclul interbelic condus de Victor Papilian şi întinerit acum, sub aceeaşi conducere, va organiza mai multe reuniuni de lucru în chiar cabinetul Profesorului de la Institutul de Anatomie, precum şi câteva reuşite şezători prin oraşele transilvane.

Ileana: – Atmosfera în cenaclu era cu totul destinsă în prezenţa savantului, scriitorului şi omului Victor Papilian – îşi aminteşte Nae Antonescu. Libertatea deplină domnea în şedinţe: deşi eram toţi studenţi, nu ne simţeam stingherii în prezenţa savantului profesor, care ştia să se apropie de inimile tinerilor plini de iluzii (…) (2).

Tiberiu: – Se reliefa şi în acest context ceea ce îl caracteriza pe Victor Papilian: bunătatea omului, priceperea literatului, cinstea şi obiectivitatea savantului (…). Totul era în el entuziasm şi dăruire, spirit neastâmpărat şi veşnic iscoditor de miracole (…), aştepta mereu scriitorul ce trebuia să sosească şi care va găsi cuvântul cel adevărat.

Eugenia: – Acest scriitor nou a putut să fie chiar (şi) Valeriu Anania, cel preţuit deja de către Arghezi şi Crainic şi căruia Victor Papilian, în cabinetul său, îi acordase privilegiul de a-i fi ascultat, citită (în cinci dimineţi la rând), piesa în cinci acte Drumur, pe care a însoţit-o cu aprecierile proprii necesare.

L.: – Cât priveşte şezătorile din iarna 1945-1946, desfăşurate într-un turneu pe la Dej, Năsăud, Bistriţa, Prundu Bârgăului şi Gherla, acestea, conduse – cu delegare din partea lui Papilian – de către V. Copilu-Cheatră, fiinţă vivantă şi cu mult umor, aveau un pitoresc şi farmec aparte în acel răstimp de entuziasm pentru revenirea (ce va fi iluzorie!) la habitudinile interbelice.

E.: – Va participa la ele, având mare succes de public cu poezia „Deochi”,  şi Valeriu Anania. Scumpă va fi pentru el, dar, din modestie, eludată în Memorii (3), amintirea acelei şezători din 26 martie 1946, când, în aula Colegiului Academic, sub oblăduirea (episcopilor) Nicolae Colan şi Iuliu Hossu,  a fost prezent, cu proză inedită, şi venerabilul Ion Agârbiceanu. Atunci şi Valeriu Anania a citit un poem de inspiraţie religioasă, care a făcut o vie impresie. La sfârşitul şedinţei, Agârbiceanu îi întinde mâna mai tânărului confrate într-ale credinţei şi condeiului (4).

L.: – În acel martie 1946 a apărut şi singurul număr al revistei „Abecedar literar”, scoasă de „Cenaclul scriitorilor tineri” din cadrul Asociaţiei, un număr în care a fost publicat şi Valeriu Anania, alături de alţi colegi de generaţie: Ionel Bulboacă, I. Cârja-Făgădaru, Anton Crişan, Victor Ilieşiu, Paul Lucian, Ion Maxim, Iosif Moruţan, Iorgu Moldovan, C. Munteanu, Donică Oprea, Letiţia Papu, Petre Pascu, F. Păcurariu, Mihail Pop, Valentin Raus (5) – mulţi dintre aceştia confirmând mai apoi.

Tib.: – Eu am găsit acel număr al revistei „Abecedar literar” care a preluat, în Ardeal, formatul celebrelor „Bilete de papagal” ale lui Arghezi (oare la sugestia lui Valeriu Anania, ca un salut transilvan?), cuprinzând, însă, opt pagini şi în care poezia studentului-monah, inclusă în pagina 4, jos, se intitulează Miezonoptica (6).

D.: – „Miezonoptica” ? E aceeaşi cu aceea citită de autor, acasă la el, în Bucureşti, lui Vasile Voiculescu şi altor prieteni, în 1955, toamna? (7)

Tib.: – „Miezonoptica”, dar nu aceeaşi. Se pare că ambele vin din acelaşi registru tematic: inconfortul spiritual resimţit uneori în cinul eclezial, dar se şi deosebesc mult. Oricum, autorul adoptă în titlu, ca un simbol al trezviei, al unei treceri sau mutaţii a conştiinţei, acelaşi ceas tainic al slujbei de veghe de la miezul nopţii.

Felicia: – Pe a doua, din 1955, o ştim, pe prima, cea din 1946, nu o ştim decât din recenta recuperare efectuată de Aurel Sasu în volumul său Dragostea şi vântul (8).

I.: – Ce aţi zice dacă am citi-o? … (semne din ochi aprobatoare). Cu atât mai mult cu cât nu este inclusă în antologia de Poeme alese, din 1998, şi nici în ediţia critică, din 2006. Din ce pricină nu este inclusă o să încercăm să ghicim …

Tib.: – Miezonoptica: „Pe lângă-altar s’au afumat pereţii./ Înşiruiţi în străni, anahoreţii/ Se uită, cu priviri înţelenite,/ La sfinţii mari, cu bărbile-mpletite./ Psaltirea-şi înfioară vechea-i harpă,/ Nepăsătoare dacă mintea-i stearpă/ Sau sufletul uitat în carapace./ Pe pleoape-i pace… gândul se desface…/ Dar fruntea ’nchină pieptului metanie/ Şi gândul se întoarce în pocanie/ Purtând în el o umbră de prihană.”

Aşadar, mai întâi, un dublu tablou monahal: o imagine exterioară a slujbei de noapte şi o imagine interioară, a stării de trezvie inducând smerirea. Dar să continuu: „– Pe tine cine te-a adus în strană?/ Parcă erai oier pe-un plai de carte./ Parcă-ţi făceai din fluierele sparte/ Condeie, călimări şi plaivase./ Cin’ te-a adus pe la iconostase/ Cu gând să-ţi mântui duhul de greşale?// Ce-adâncă-i liniştea Smereniei Sale!// Şi peste toate visurile mele/ Se joacă’ncet o sută de mărgele/ Şirag-şirag pe-o sârmă ruginită./ Mi-e capul greu, mi-e inima’mpietrită/ Şi ochii asfinţiţi pe după pleoape./ Parcă-mi eşti, Doamne, astăzi, mai aproape!”

Aceasta e poezia. O litanie …

Il.: – În această parte a doua, un dialog interior, în starea de trezvie. Un examen al conştiinţei, situate între lumea mireană părăsită şi lumea anahoretă dedată mântuirii. O stare de criză a adaptării la condiţia monahală.

D.: – Sunt aici argheziene mâhniri de tânăr cărturar, adus într-un loc care nu-i al creativităţii (literare), ci al canonului, „tânăr cărturar” care-şi vede visele reduse la salba mărgelelor de metanie şi viaţa închisă într-o perpetuă stare de pocanie (cu gând să-ţi mântui duhul de greşale).

L.: – Întrebările lui vizează un agent anume care l-a adus în strană şi l-a purtat „pe la iconostase”, dar care, agitaţiei sale interogative, nu-i dă răspuns decât, paradoxal, printr-o profundă tăcere. Aceasta deoarece, faţă de omul care, crezându-se important, se visează într-o poziţie creativă privilegiată, acel Cineva este întruchiparea smereniei (Ce adâncă-i liniştea Smereniei Sale!)

F.: – Această relaţie între om şi Dumnezeu mie îmi prilejuieşte două conotaţii: una, mioritică, sugerată de autor, cealaltă, socratică, analogată de mine.

Tib.: – Cea mioritică am perceput-o şi eu din faptul că „tânărul cărturar” fusese oier pe-un plai de carte, iar acum, în ceas liminal, îşi poartă visele transformate în şiragul de metanii întru mântuire – ceea ce echivalează, poetic şi simbolic, cu trecerea tainică dinspre noaptea efemeră spre ziua eternă (astăzi).

F.: – Conotaţia socratică vine de la acea „adâncă linişte” prin care zeul său ascuns îi sugerează (şi încuviinţează) lui Socrate acceptarea demnă şi nobilă a morţii pentru contemporani şi a veşniciei pentru urmaşi. Mutatis mutandis, „Smerenia Sa”, care nu poate fi decât Domnul Hristos, cel care l-a „adus în strană” pe anahoretul poet, îi încuviinţează acestuia, prin „adânca” Sa tăcere, trecerea dinspre lumea visurilor efemere întru mântuitoarea eternitate …

Ioan: – Să reliefăm, astfel, felul în care, pe aceeaşi secvenţă a condiţiei umane, răspunsul ancestral, precum şi cel antic, devenite conjuncte (9), se convertesc analog, în creştinism, în ipostaza monahului de a se despărţi de Lume şi a intra în fiinţa eclezială a lui Hristos Domnul …

E.: – … ipostază pe care poetul o sugerează prin metafora asfinţitului: Mi-e capul greu, mi-e inima’mpietrită / Şi ochii asfinţiţi pe după pleoape. / Parcă-mi eşti, Doamne, astăzi, mai aproape!

L.: – Coerentă în plan ideatic, cu o prozodie impecabilă şi armonioasă, cu o sugestivitate bogată şi subtilă (iată, în versul Dar fruntea’nchină pieptului metanie, mă  pot gândi la aducerea minţii în inimă din practica isihastă a rugăciunii lui Iisus!), consider că este o poezie reuşită, deşi „musteşte” de arghezianism, dar îl şi depăşeşte! Nu a putut fi introdusă în ediţia critică, totuşi.

Il.: – Probabil că a fost uitată de către autor (care nu o menţionează în Memorii), ori n-a fost cunoscută de către redactorul volumului. Important este că acum este recuperată …

Tib.: – Din punct de vedere poietic, presupun că a fost prilejuită, în primul an de călugărie la mănăstirea Antim, de dificultăţile adaptării la noul mod de viaţă, deşi nu este exclus şi un alt moment, acela de prelungire a crizei sufleteşti a autorului şi la mănăstirea Polovragi. Oricum, pare dinaintea întâlnirii capitale, din vara anului 1943, cu medicul-scriitor şi profesor Victor Papilian, care-i imprimă alt rost şi alt tonus existenţei. Ca atare, o datez înainte de poezia Confessio (din „Gândirea”, nr. 1/1944), în care îşi stabileşte principiul creaţiei: conlucrarea logosului poetic uman la opera Logosului divin (Tu, vreo trei, eu, un cuvânt).

D.: – Poezia „Miezonoptica” din 1946 devine importantă şi pentru că deschide, cum s-a spus deja, o linie tematică în creaţia lui Valeriu Anania, fie şi numai prin corelare cu „Miezonoptica” din 1955, care covârşită de arghezianism, nu a fost nici ea publicată în ediţia critică.

E.: – Eu găsesc că, în textul din 1946, se află in nuce o bună parte din subiectul povestirii Portretul din volumul Amintirile peregrinului apter (10), în care ficţiunea artistică evocă (legendar sau istoric sau deopotrivă) un moment de cumpănă din vremea domniei brâncovene, când, la Cozia, călugării, la slujba miezonoptică, rezistă gata de martiriu, presiunii unui îmbrohor turc care îi ameninţă cu moartea din lumea aceasta. În poezie, momentul liminal ascetic şi mistic este al individului, marcat prin versul Parcă-mi eşti, Doamne, astăzi, mai aproape!, iar, în proză, avem extensia momentului la obştea monahală, marcată de cântarea Cu noi este Dumnezeu …

Gh.: – „Cu noi este Dumnezeu” şi ca să ne întoarcem în viaţa literară clujeană a anilor 45-46 …

Il.: – În mod deosebit, Valeriu Anania a păstrat, din această perioadă literară ardeleană, amintiri plăcute din casa preotului-protopop Florea Mureşan, unde, înainte şi după reînfiinţarea Asociaţiei, adeseori, se ţineau şedinţele vechiului cenaclu literar condus de către Victor Papilian şi reactivat după întoarcerea de la Sibiu a Universităţii (11).

L.: – Scriitor gândirist însemnat, Victor Papilian, profesorul de anatomie reputat la scară internaţională şi, în acelaşi timp, unul dintre marii animatori ai vieţii cultural-artistice din Clujul interbelic, reuşise în scurt timp să-şi remobilizeze colaboratorii şi să asigure reuniunilor de cenaclu un climat elevat şi de emulaţie artistică, în care se integrau şi tinerii (pe lângă cei menţionaţi, şi Zorica Laţcu şi Titus Ţifu).

D.: – Ospitalierele gazde, părintele protopop Florea Mureşan şi soţia sa, Eugenia Mureşan, contribuiau în felul propriu la ambientul acestor reuniuni, la care nu o dată participau şi personalităţi demult consacrate: Ion Agârbiceanu, apoi dramaturgul Ion Luca şi filosoful Lucian Blaga (deopotrivă notoriu şi ca poet şi dramaturg), cărora această casă le era mereu deschisă şi pe care şi Valeriu Anania îi va cunoaşte în momente speciale, dobândind prietenia lor.

F.: – Părintele Florea Mureşan, preot de ţinută excepţională, cărturar, autor al unei prezentări a lui Varlaam, posesor al unei bogate biblioteci de cultură generală – cum îl caracterizează, în Memorii, Valeriu Anania, fusese, în anii ocupaţiei hortyste, unul din campionii rezistenţei româneşti, prin publicarea unei noi ediţii a Cazaniilor mitropolitului Varlaam, renumita Carte românească de învăţătură …

Tib.: – Poate că felul în care părintele Florea Mureşan îl va fi actualizat pe Varlaam pentru ardelenii anilor 1940-1945 şi-l va fi amintit, discret, în 1993, şi proaspătul arhiepiscop al Clujului, când, într-o conferinţă la Tg. Mureş, l-a numit pe Varlaam drept contemporanul nostru (12). Cartea editată în 1943 va fi reeditată, apoi, în 2002, de către editura „Renaşterea” din Cluj-Napoca, sub titlul Întâia carte de învăţătură, reeditare pentru care, desigur, un imbold şi sprijin a dat şi ierarhul ortodox al Clujului de atunci, cel care, în tinereţe, îl cunoscuse îndeaproape pe venerabilul preot.

E.: – Părintele Florea Mureşan a murit în 1961, la Aiud, ca martir în închisorile comuniste, unde fusese condamnat la 25 de ani de muncă silnică.

L.: – Doamna Eugenia Mureşan era – după cum o caracteriza şi Valeriu Anania – o femeie de o rară distincţie, calitate esenţială, fără de care frumuseţea ei ar fi rămas doar frumuseţe. Autoare a unui volum de nuvele, publicat la Cluj în vremea ocupaţiei maghiare, ea avea şi darurile unei amfitrioane superbe, aşa cum trebuie să fi fost, pe vremuri, cele ce creaseră „salonul francez” (13). A fost şi dânsa arestată între anii 1958-1960, apoi, în 1971, a reuşit să emigreze în Statele Unite ale Americii, unde a publicat trei volume, între care Cântarea Psalmilor, bine primită de publicul din exil (14).

Il.: – În sfârşit, dintre colegii de generaţie şi de cenaclu, Valeriu Anania, în Memorii, îşi amintea de Ion Cârja-Făgădaru, Francisc Păcurariu ş.a., dar, mai ales, de Zorica Laţcu, o minte foarte lucidă şi (cu) o bogată cultură clasică, deopotrivă un talent real, unul din talentele pierdute, risipite, alungate în anonimat (15), dar care a ajuns, ca monahie, să realizeze o lirică religioasă de mare intensitate … (16).

F.: – Despre această perioadă, despre această generaţie, despre activitatea tânărului Anania în viaţa literară clujeană din anii ’45-’46 mai avem multe de aflat, deşi sursele sunt puţine. Sperăm ca, totuşi, prin râvna noastră, să mai aflăm câte ceva.

I.: – Această râvnă ne poate câştiga bunăvoinţa de Sus, de a ni se face lumină prin hăţişuri de arhive şi de a ne orienta oportun. În acest scop, pentru că, iată, tot auzim, chemătoare, toaca, să mergem şi noi la vecernie şi să ne rugăm. Mulţumim maicii Martina şi celorlalte maici pentru delicatesuri, precum şi tuturor vorbitorilor pentru contribuţiile de azi.

Note bibliografice

1. v. Lucian Valea, Generaţia amânată, ediţie îngrijită de Oana Valea şi Mircea Măluţ, Cluj-Napoca: „Limes”, 2002, p. 293-295.

2. v. Nae Antonescu, V. Papilian – animatorul, în: „Tribuna”, 1973, 13 septembrie, p. 4 – de unde şi citatul următor.

3. v. Valeriu Anania, Memorii, Iaşi: „Polirom, 2008, p. 107 – de unde şi citatul anterior.

4. v. Titus Bălaşa, Viaţa lui Victor Papilian. Un destin amânat. Craiova: „Aius”, 2005, p. 100-101.

5. v. Lucian Valea, op. cit., p. 280-281.

6. Valeriu Anania, Miezonoptica, în: „Abecedar literar”, Cluj, I, nr. 1, martie, 1946, p. 4.

7. v. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ediţia a II-a, Bucureşti: „Florile dalbe”, 1996, pp. 227-231.

8. Valeriu Anania, Miezonoptica, în vol. Aurel Sasu, Dragostea şi vântul. Glose la Memoriile lui Valeriu Anania,  Cluj-Napoca: „Eikon”, 2011, p. 89-90.

9. v. Ioan St. Lazăr, Socrate şi ciobanul mioritic, în vol. Simpozionul „Mioriţa” (…), Câmpulunmg-Bucovina, 1993, pp. 20-24; Ibidem, în vol. Ioan St. Lazăr, Călătorie de recunoaştere. Studii de etnologie, folclor şi artă populară (…), Râmnicu-Vâlcea: „Patrimoniu”, 2003, pp. 97-108.

10. v. Valeriu Anania, Amintirile peregrinului apter, Bucureşti: „Cartea Românească”, 1990, pp. 404-434.

11. v. Valeriu Anania, op. cit., p. 106-107; v. şi Nicoleta Pălimaru, Valeriu Anania, Opera literară. Cluj-Napoca: „Renaşterea” & „Limes”, 2011, pp. 111-114 („Atmosfera cenaclului lui Victor Papilian din casa soţilor Mureşanu”); v. şi Mircea Popa, Victor Papilian – eseu monografic, Cluj-Napoca: „Eikon”, 2008.

12. v. Valeriu Anania, Varlaam, contemporanul nostru, în: „Renaşterea”, Cluj-Napoca, IV, aprilie-iunie 1993; ibidem, în vol. Valeriu Anania, Opera literară, IX, Publicistica, vol. 2, Cluj-Napoca: „Limes”, 2008, pp. 223-227.

13. Valeriu Anania, Memorii (…), 2008, p. 106 – de unde şi citatul anterior.

14. v. Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada, Bucureşti: „Albatros”, 2001, p. 11-12; v. şi fişa întocmită de Nicoleta Pălimaru, în op. cit., p. 111-112.

15. Valeriu Anania, op. cit., p. 107.

16. Valeriu Anania, Din spumele mării (…), 1995, p. 175; v. şi Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi (…), 1995, pp. 132-141.

*) fragment din volumul Ioan St. Lazăr, Tânărul Anania. “Îngerul cu barbă” –  în curs de editare