COLINA VÂNTULUI

(Ed. Mondadori, 2012, Premiul Campiello, 2012)

Prezentare şi traducere din limba italiană de Marin Budică

Carmine Abate s-a născut în 1954 într-un sat arbëresh (în care se vorbeşte un fel de italo-albaneză) din Calabria. Fiindcă tatăl său a emigrat în Germania în căutare de lucru, fiul îl urmează la Hamburg. În Germania debutează ca prozator, prima carte fiind scrisă în limba germană (Den Koffer und weg!). A continuat să scrie, în italiană, romane şi eseuri cu care a câştigat numeroase premii. Cărţile lui sunt traduse în Franţa, Statele Unite, Germania, Olanda, Grecia, Portugalia, Albania, Kosovo.

Cu La collina del vento (,,Colina vântului”) a câştigat Premiul Campiello în 2012. Cităm din prezentarea cărţii în interiorul copertei I: ,,Carmine Abate dă viaţă unui roman cu un ritm şi un limbaj seducătoare, care porneşte de la Alberto, tenacele patriarh, la începutul secolului XX (…) şi ajunge până la ultimul Arcuri, omul zilelor noastre care alege să plece departe. La collina del vento este saga pasionantă şi antrenantă, epică şi eroică, a unei familii pe care nicio adversitate nu reuşeşte s-o îndoaie, pe care nici un vânt nu va putea vreodată s-o îmblânzească.”

După patru ani, opt luni şi şaisprezece zile  de despărţire impusă de condamnarea la domiciliu forţat, familia Arcuri se regăsi unită şi liberă să surâdă şi să meargă înainte, ca şi cum dintr-o dată un soare de foc arsese vălul de tristeţe care înfăşura casa lor. Acel soare era Arturo, activ şi tenace de parcă revenise din război, cu diferenţa că acum avea un aspect sănătos, pielea netedă şi bronzată, fizicul mai robust, ochii strălucind de vise şi speranţe.

Graţie tovarăşilor săi condamnaţi la domiciliu forţat cu care avusese discuţii în fiecare zi la Ventotene, demonstra o mai mare conştiinţă politică şi o discretă pregătire ideologică. Cunoştea pe de rost fragmente din Manifestul Partidului Comunist şi reuşea să vorbească, la nevoie, o italiană destul de corectă, poate un pic cam de miting, dar care îi impresiona pe interlocutorii săteni. Devenise totuşi mai puţin ingenuu şi mai precaut: ducea înainte bătăliile lui politice pe ascuns, întâlnindu-şi tovarăşii în căsuţă şi explicându-le ce înseamnă comunismul, capitalismul, lupta de clasă. Pentru el, duşmanii care trebuiau să fie răpuşi erau fascismul şi latifundiile, două feţe ale medaliei injustiţiei, incarnate ambele în figura lui don Lico.

Nu toţi erau de acord cu această simplificare, pentru că don Lico le da multora pământ în arendă, şi ziceau: e adevărat că plătea dublu şi că nu voia să audă motive dacă recolta unui an era până la urmă rea, totuşi, graţie lui nu mureau de foame.

Lui Arturo îi cădeau braţele şi încerca să-i convingă cu utopiile lui mai mult anarhice decât comuniste: «Tovarăşi, nu trebuie să ne mulţumim cu fărâmături, pământul aparţine celor care îl muncesc şi într-o zi latifundiul  lui don Lico va fi al vostru. Îndată ce cade fascismul, îi vom plăti lui don Lico, care ne-a ruinat viaţa, vom ocupa pământurile, dar de data asta vom refuza pomenile: ori totul, ori nimic!»

«Şi când cade fascismul, tovule?» îl întrebau în cor tovarăşii.

«Curând», răspundea vag, «foarte curând», şi privirea îi alerga după un punct îndepărtat şi luminos.

Când Michelangelo se întorcea de la Catanzaro în vacanţe îşi găsea tatăl în centrul atenţiei generale. Pe colină, în faţa tovarăşilor, sau în casă, în faţa celor din familie, deseori îl auzea povestind despre zilele petrecute la Ventotene, o insulă minusculă, lungă ceva mai mult de doi kilometri şi jumătate, lată de mai puţin de un kilometru, unde lucrase într-o pescărie pentru nimica toată. În momentele libere se plimba în sus şi în jos prin insulă, admirând portul roman, stâncile, pe care oamenii locului le numeau Sconcigli, Cala Bataglia, rămăşiţele din Villa Giulia şi Salierele. Îl cuprindea mâhnirea când era smuls din faţa acestor frumoase privelişti şi se regăsea iar înconjurând grindurile mării, mărşăluind ca un peşte aruncat pe plajă. Uneori îi întâlnea pe tovarăşii condamnaţi la domiciliu forţat pe nedrept, toţi oameni instruiţi, trimişi acolo din motive politice. Şi această nedreptate îi unea, îi făcea să se simtă ca fraţii, dar îi şi consuma interior, ca sărătura marină pe care o respirau. Pentru el necazul cel mai mare era că timpul nu trecea niciodată şi i se părea că înnebuneşte la ideea că nu va putea să-şi vadă soţia încă tânără şi plinuţă, fiii care creşteau, părinţii care îmbătrâneau, colina Rossarco care înflorea în fiecare primăvară departe de el.

Michelangelo era atent la buzele lui în continuă mişcare şi doar rareori reuşea să-i povestească faptele mai interesante întâmplate în timpul absenţei sale: «De-ai ştii, tati, ce vedere frumoasă e când sapă profesorul, te-ai aştepta ca dintr-un moment în altul să scoată afară o piatră, o comoară, o urmă oarecare din Krimisa. Însă într-o zi au scos afară două schelete şi profesorul a înţeles imediat că nu sunt antichităţi acolo şi zice că colina e un mormânt de secrete sângeroase, zice chiar că e…».

Tatăl îl urmărea puţin timp, distrat, apoi îl întrerupea brusc: «Destul. Ştiu totul, Michč, tot. Nu te încapăţâna cu povestea asta». Şi din nou profita de afecţiunea fără limite a fiului şi celor din familie ca să-şi expună până la plictiseală ideile lui despre egalitate şi justiţie socială şi să denigreze fascismul, uitând că într-un sat mic, cum era Spillace, şi zidurile au urechi.

Părinţii bătrâni îl ascultau perplecşi şi îngrijoraţi, dar nu ziceau nimic. Cea mai solidară cu el era Sofia Antonia, care era de partea lui şi care sta tot timpul lângă el, îi mângâia mâinile, părul, mustăţile, îl săruta continuu, să recupereze multele sărutări care i-au lipsit în trecut.

Soţia Lina, ca de obicei, făcea pe avocatul diavolului: «Şi dacă aceşti comunişti ai tăi vin cu adevărat şi înhaţă pământul nostru?».

«A, nu drăguţă, nu va fi atins nici un fir de iarbă de pe colină, pentru că noi ne muncim pământul, noi nu suntem exploatatori ca don Lico», o liniştea soţul şi în faţa tuturor îi aplica o ciupitură afectuoasă pe obraz însoţită de o privire intensă care trimitea la nopţile cu dezmierdările amoroase rămase în urmă.

Fiul înţelegea, nu mai era un copil, şi se simţea fericit: în fine, avea un tată în carne şi oase, care mirosea a transpiraţie şi a colina Rossarco, şi nu o carte poştală aseptică, plină de tristeţe.

Seara, Arturo îi învăţa să cânte la chitară şi Michelangelo, care studia totuşi muzica la şcoală, învăţa cu pasiune. De obicei li se alătura Ninabella, care ştia să cânte mai bine ca fratele ei: «Cântă inima mea/ departe de tine niciodată nu trec orele mele/ în piept bate tare a ta durere/ cântă inima mea». Era unul dintre multele cânticele pe care Arturo le compusese în timpul domiciliului forţat la Ventotene şi Ninabella îl cânta cu vocea caldă de îndrăgostită, privin­du-l vrăjită.

Mama şi bunica aţâţau focul sau găteau, ori cârpeau sau făceau ciorapi, dar ca prin minune nu exprimau niciodată în cuvinte fericirea care se ivea pe chipurile lor.

Bunicul Alberto ţinea ochii închişi, poate moţăia, poate se bucura de muzică, urmându-şi fantasmele lui. Şi cel puţin de trei ori pe zi îi cerea nepotului: «Când vine profesorul nostru?». Nu venea ceasul când să-l întâlnească pe Paolo Orsi, să-i vândă monedele ca să le fie de folos, mai ales lui Michelangelo, care purta numele celor doi fii ucişi în război, chiar dacă prin revenirea lui Arturo situaţia economică se îndrepta din lună în lună.

«Profesorul va veni în curând. Stai liniştit, bunicule. E un om de cuvânt», îi repeta nepotul şi spera, visceral, ca dorinţa bunicului să se împlinească foarte repede.

Într-o dimineaţă, în timpul lecţiei de istorie, profesorul îl autoriză pe Michelangelo Arcuri să iasă de urgenţă din şcoală, la cererea familiei, care trimisese o rudă să-l ia.

În afara aulei îl aştepta unchiul Gigino, care îi dădu imediat ştirea cea rea: «Michear, trebuie să te însoţesc acasă fiindcă bunicul tău e pe moarte… Trebuie să ne grăbim, altminteri pierdem  funicularul şi trenul».

Michelangelo nu plânse, nu trebuia, îşi promisese lui însuşi că nu va plânge pentru nimic în lume, dar înăuntrul lui simţea un cutremur care îi zgâlţâia inima: bunicul e deja mort, desigur, – gândea obsesiv – unchiul Gigino nu mi-a spus tot adevărul, să nu disper, sau poate e încă viu, poate şi-a revenit, nu, nu, a mai fost odată cu un picior în groapă şi apoi şi-a revenit.

Făcură o călătorie mai rapidă şi mai costisitoare ca de obicei, coborâră în gara din Crotone, de acolo luară trenul poştal până la intersecţia de la Spillace şi ultima porţiune o acoperiră pe jos, aproape fără să schimbe vreun cuvânt, ci doar  câteva priviri obosite. Înainte de a intra în sat, după trei ore de la plecarea din Catanzaro, unchiul Gigino îi spuse adevărul: «Bunicul tău a murit ieri, în somn, după prânz. A fost o moarte frumoasă, nu şi-a dat seama de nimic».

Uliţa casei era plină de oameni, care se dădură repede în lături cu un murmur tânguitor, să treacă Michelangelo. Îndată ce-şi văzu fiul, Arturo îi ieşi în întâmpinare şi îl strânse puternic în braţe printre hohotele de plâns şi strigătele celor din familie, care se uniră cu ei într-o îmbrăţişare colectivă, apoi îl smulse din grup şi îl duse în faţa sicriului tatălui său. «Dă-i ultimul sărut, Miche. Bunicul nu făcea altceva decât să întrebe de tine în aceste ultime zile, şi să ceară să te trimit în continuare la şcoală. De tine şi de colina noastră îmi vorbea în fiecare zi».