Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Iubire ºi lege moralã. Suferințele tânãrului Werther(IV)

        de Ion MILITARU

Pascal descoperea inima, iar logica ei suplinea, adică era însuși imperativul moral.

Werther este, limpede, un urmaș al lui Pascal, unul fanatic care în numele inimii merge până la ultimele consecințe, adică până la moarte.

Numai că în timp ce pentru Pascal nu exista dualism și tensiune în preajma inimii nici o vecinătate neperturbând-o, pentru Werther ceva se desprinde din preajma inimii, adică inima își pierde atotputernicia iar sfera ei de legiferare se vede înjumătățită. Inima nu mai legiferează totul, ea divide câmpul de legiferare cu forța morală.

Dacă ontologia lui Pascal putea fi acceptată în formula : totul este inimă, unde corolarul respingerii Dumnezeului filosofilor se petrecea rapid, fără a-i da bătaie de cap și fără a se constitui într-un termen de dualism, pentru Werther, o astfel de ontologie este amendată. Chiar dacă dorința sa este de a urma calea inimii, inima fiind termenul central al ontologiei sale reale, datoria morală instituia un termen de drept care refuza ontologia de fapt.

Werther este victima unui dualism a cărui cheie nu o deține. El nu poate să înainteze în forma în care cei doi termeni ai dualismului se înfruntă și coexistă în chip egal. Atras de forțe contrare, Werther nu are capacitatea de rezistență. O ființă fără aufhebung, adică o ființă lipsită de puterea de a concilia contrariile într-o sinteză superioară, el moare din lipsa unei calități din care Hegel rezolva misterul lumii și al istoriei. Cu alte cuvinte, el moare în antecamera dialecticii hegeliene – moment ratat al acesteia.

Pe scurt, Werther moare din cauza faptului că Dumnezeul filosofilor se face auzit. El nu știe să-l expedieze în două cuvinte strânse într-o propoziție eliptică, dimpotrivă, apleacă urechea la glasul lor, adică la glasul datoriei morale.

Este inutil faptul că Werther respinge cărțile ca variantă a Dumnezeului livresc, ele se insinuează mai subtil în formula legii morale.

Așa cum Pascal nu avea ce face – pe ce teren însă? – cu Dumnezeul filosofilor – și oare cu ce se îndeletnicea acest Dumnezeu dacă nu cu legea morală? – Werther nu are ce face cu cărțile. Mă întrebi dacă poți să-mi trimiți cărțile – îi scrie el lui Wilhelm – Dragul meu, te rog din suflet, lasă-mă în pace cu ele! Nu vreau să fiu călăuzit, îndemnat, ațâțat. Inima mea clocotește destul și singură. Cărțile sunt pe urmele Dumnezeului filosofilor, sunt însuși acest Dumnezeu care călăuzește, îndeamnă, ațâță. Și unde țintesc toate acestea dacă nu acolo unde inima nu mai poate să legifereze, să domine și să se facă ascultată. Cărțile ucid inima și, în numele adversității, ele sunt dezavuate.

Werther încheie ca un erou modern, printr-o moarte adusă de arma de foc. Nu ucis de altul, de pretendent, cum se petreceau lucrurile în dramele medievale a căror morală consta în accentuarea curajului, dăruirii sau sacrificiului pentru persoana iubită. Conflictul său este cu sine însuși. Este diferența care separă evul mediu de modernitate. În timp ce pentru primul conflictul se petrecea între externi, pentru modernitate conflictul este de ordin interior, conflict cu sine însuși, adică rivalul este interiorizat, devenit una cu sine.

Cauza morții lui Werther este, până la urmă, clară: nu poate să iasă de sub greutatea faptelor. Adică nu poate să treacă dincolo de ceea ce este, de sein- ul concret, de ființa dată. Cu alte cuvinte, nu poate să se înalțe la nivel de faptă pe măsura dorințelor de drept. Werther se proiectează pe sine în raport cu dreptul și se ratează în raport cu fapta, nu poate să construiască faptul în raport cu dreptul, nu poate converti faptele în regim de moralitate. Este strivit de greutatea faptelor pe care nu le poate converti în regim de moralitate pentru că nici un fapt nu poate fi convertit în opusul lui. Orice fapt este ceea ce este.

El este, în egală măsură, o victimă a faptelor ca și a dreptului, a moralității. Nu știi până la urmă cine are câștig de cauză: dreptul sau faptul.

În definitiv, nu din cauza rigorismului moral este împins Werther la sinucidere. Morala nu împinge la sinucidere pentru că, pur și simplu, morala este morala vieții nu morala morții. Morala diferă de ideologia care poate recomanda chiar moartea în numele unor rațiuni mai puternice.

Nu există decât o morală negativă pentru viața care încheie în moarte voluntară, pentru că morala pozitivă a unei asemenea morți nu este decât un deserviciu, adică un fapt imoral. De aici paradoxul lui Werther: el nu poate fi explicat totalmente prin rigorismul moral pe care l-a urmat, pentru că rigorismul moral nu-și poate asuma fapta lui Werther, nu o poate trece în contul exemplelor de care să se servească la rubrica fidelitate.

f) Erou și anti-erou

Mulți, la vremea respectivă, l-ar fi urmat pe Werther ca destin. Multe iubirii ale epocii romantice ar fi încheiat prin sinucidere. Astfel, Werther ar fi devenit un model, poate chiar un erou.

Este însă moartea lui Werther o veritabilă moștenire? Este el un erou? Evident, nu există nici o moștenire a lui Werther, adică nu există un bun de folosință în afara unui exemplu de uz privat, de traducere patologică a unui caz. Iubirea lui poate fi exemplară prin cotele înalte ale simțirii, moartea lui însă nu. Werther ține în totalitate de sfera privată a vieții, ireproductibilă și irepetabilă. Sinuciderea lui nu are nici o aură. Ea dovedește subordonarea vieții, trecerea ei în inferioritate, în eveniment secund. Ea nu dovedește nimic, pentru că dovada ar trece-o acolo unde ea nu se vrea prezentă. Ideea de dovadă este valoare socială, or iubirea lui Werther nu este un fapt social.

g) Moartea sufletului frumos; asasinatul lui Hegel

Durata de viață a sufletului frumos este extrem de scurtă. Pus pe lume de către Schiller: omul nobil să fie, el încheie odată cu confecționarea unui alt scenariu de mișcare pentru istorie, adică cu Hegel.

Dar durata de viață a sufletului frumos nu se măsoară neapărat cu date cronologice și cu durate obișnuite de viață. Tăria sufletului frumos și sensul lui este dincolo de durată, în expresia și sensul conferite.

Sufletul frumos, adică sufletul care transpune în termeni de estetică –moralitatea, reprezintă actualizarea (adică actualizarea pentru finele secolului al XIX-lea) mai vechii idei platoniciene pentru cum binele, adevărul și frumosul reprezintă triada ultimă și reprezintă de fapt Unul originar!

Sufletul frumos reprezintă – indiferent de originea sa istorică și culturală – o idee platoniciană care trebuie luată ca atare. Prin urmare, ea are valoarea unui arhetip universal, adică a ceva situat atemporal, ceva care nu ține de istorie. Ca atare, sufletul frumos, în cazul de față Werther –cel care ilustrează aici acest tip de suflet - este neparafrazabil, și prea puțin de imaginat în registrul contrafactualului.

Destinul lui Werther, adică moartea lui este și soluția pe care modernitatea o dă problemei lui Platon: valorile sunt autonome și nu comunică între ele. Binele, adevărul și frumosul reprezintă ceva în sine și un hibris al lor, indiferent de motivația sub care se întreprinde, nu poate duce decât la catastrofă. Frumosul este frumos, iar circumscrierea sa sub jurisdicția unei alte valori este imposibilă. Moartea lui Werther este dovada caracterului tragic al amestecului valorilor. În planul vieții, interferența valorilor: moralitatea condiționată estetic, duce la impas, adică la moarte. Prin moartea lui Werther modernitatea respinge soluția pe care Platon o conferea co-abitării valorilor – un răspuns în planul vieții unui conflict în planul valorilor!

Istoria sufletului frumos nu este descifrată însă prin ilustrarea conflictului pe care îl rezolvă și nici prin potențialitățile sale moderne. Ceea ce îi reflectă cu adevărat personalitatea este un alt scenariu care i se confecționează încă de pe acum, adică din timpul gloriei pe care i-o conferea Schiller. Contemporan cu ambii, cu Goethe și Schiller, Hegel imaginează un alt scenariu pe care se mișcă istoria universală. Respingând ab origo ideea unei istorii care se mișcă pe baze morale, Hegel vede rațiunea istorică dincolo de morală și de încorporarea ei în sufletul frumos. Nu morala și sufletele frumoase schimbă lumea, ci interesele intrinseci ale lumii, adică ale istoriei, interese care, ele însele, devin expresii ale unor forțe transcendente, ale rațiunii și spiritului absolut.

Rațiunea istorică este dincolo de rațiunea morală, de binele și răul moral. Nu este de conceput o coordonare morală a istoriei decât în formele neînțelegerii ei.

Prin urmare, interesul istoric înlocuiește orice tentativă de a gândi altfel, adică de a înlocui prin trepte inferioare ceea ce reprezintă cu adevărat rațiunea istorică.

Interesul istoric nu se confundă la Hegel cu rațiunea politică medievală în numele căreia se făcea și se desfăcea totul, de la state și până la căsătorii. Avem de-a face în cazul lui Hegel, cu o rațiune istorică a cărei determinare constă în caracterul ei polimorf, situată la distanță de rațiunea politică unilaterală.

Cu Hegel, iubirea se eliberează de sub tutela moralei și își găsește rațiunea în sine, adică înlătură orice transcendență care este alta decât propria raționalitate: legea inimii. De acum, iubirea va deveni valoare în sine, autonomă.

Cu alte cuvinte, Hegel face imposibilă sinuciderea din dragoste, adică sinuciderea din cauza unor rațiuni, altele decât cele intrinseci. Ironia hegeliană a sufletului frumos (Hegel nu găsește un limbaj mai nimerit de a vorbi despre sufletul frumos decât limbajul ironic!) este soluția pentru viitor a iubirii pure, adică a iubirii curate, în afara oricăror considerente. Erosul modern, eliberat prin argumentația hegeliană, este erosul liniștit, lipsit de opoziție, erosul somnambul (evident, nu se iau în considerație exemplele moderne de sinucidere din dragoste care contrazic aparent esența modernității: ele nu au altă valoare decât cea conferită de persistența unor norme depășite, ruine persistente prin care viața nu mai pâlpâie).

Ce este acum iubirea lipsită de instanța exterioară care să-i comande, cu care, prin forța lucrurilor, să intre în conflict? Adică ce este iubirea care nu se mai desfășoară prin subîntinderea pe teritoriul moralității, rămasă strict în sine?

Prin eliminarea moralității din istorie ca forță transcendentă absolută, iubirea rămâne pe propriul ei teritoriu, în subiectivitatea absolută. Nerecunoscând nimic în afară de sine, ea devine acum expresia subiectivității absolute însăși.

Până la Werther, iubirea era supusă imanențelor istorice: de rang ( Manon Lescaut), de avere (Celestina), de poziție socială sau de onoare (Romeo și Julieta). Cu Werther, iubirea se află în gama raporturilor morale. Ea nu se cunoaște însă pe sine ca rațiune imanentă, în manifestarea sa pură, nedeterminată de rațiuni externe. Moartea lui Werther este, totodată, protestul împotriva iubirii supradeterminate, adică a iubirii lipsite de imanență, de iubirea internă.

Drama lui Werther este ultima răbufnire a iubirii impure, lipsite de ego, de rațiune internă, ultima răbufnire a iubirii care își asumă slăbiciunea și este incapabilă să și-o înfrângă.

Moartea lui Werther lasă liberă calea iubirii moderne, a iubirii libere, lipsite de normativitate, de slăbiciune cauzată extern, de normă și lege venite din afară. Iubirea devine liberă și pură. Și tocmai de aceea abstractă, pentru că acolo unde un lucru este posibil doar prin el însuși viitorul său este moartea, adică absența viitorului.

Iubirea determinată, adică iubirea supusă rațiunilor exterioare ei, nu este însă iubirea care se cunoaște pe sine ca iubire liberă, ca iubire pur și simplu. Ea este, în logica determinării, o iubire alienată, iubire socială, politică, de onoare sau rang. Ceea ce i se suprapunea era o rațiune care diferea de rațiune internă.

Iubirea care se câștigă pe sine nu ajunge însă decât la absolutul ei abstract, pentru că nu o mai determină nimic din afara sa, ea singură determinându-se. Or, o iubire care se determină strict pe sine este iubirea tautologică, iubirea abstractă. Prototipul iubirii determinate strict prin sine este Narcis, tautologia absolută. Terenul de viață al lui Narcis este mitologicul, adică nu viața efectivă. Se va vedea însă mai târziu cum este posibilă iubirea ca iubire modernă, în varianta abstractă, adică în varianta excluderii supradeterminării (cap. Lampedusa).

Protestul împotriva legii morale, a normativității și legii sunt înfrânte prin moarte. Este prețul pe care îl plătește un personaj pentru ca iubirea să se poată naște și să poată trăi într-o altă lume, o lume liberă și abstractă. Astfel, prin Werther, viitorul iubirii abstracte este pregătit.

În iubirea abstractă toate instanțele care inhibaseră și supuseseră iubirea: legea rațiunii, interesul politic, rațiunea de rang, de avere, de onoare etc. dispar, adică dispare absolutul, locul lui fiind ocupat de relativ, adică de relativul care se identifică aici cu abstractul.

© 2007 Revista Ramuri