Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Detronarea Poeziei

        de Paul Aretzu

Ileana Roman, care, la debut (1968), era preponderent lirică, asemenea colegilor de generaţie, concepând suav şi inefabil, a evoluat către o poezie preocupată mai ales de iscusinţe ludice, de ironie şi deconstrucţie, ţinând pasul cu tendinţele actuale. Strădania de a dezvrăji retorica (ţinând, cu siguranţă, şi de temperamentul său), pare a fi exprimată cu exactitate de motoul volumului Figuri de stil, din 2006, selectat din Ion Heliade Rădulescu: „Bine că scăpai de Muze/ De leliţe din Parnas/ Şi de gloaba de Pegas”.

Înclinaţia către joacă se vădeşte din plin în cartea recentă, Angoasele de-a-ndoasele (Editura Prier, Turnu-Severin, 2012, cu zece compoziţii de Rafal Olbinski), subintitulată cine-poeme. Nu am găsit, însă, o justificare a acestui adaus, decât poate pentru a crea o diversiune. De altfel, este metoda folosită curent, lăsând imaginaţia să fantazeze fără oprelişti, încălcând reguli logice, asociind arbitrar cuvinte, chiar inventând unele noi. Ca în cazul Demiurgului, cuvântul este un principiu poietic, producând tot existentul. Autoarea creează paralelisme semantice ingenioase, polisemii seducătoare: „Şi mă întorc în cerul gurii mele/ unde-ncepea cuvântul dansând pe omuşor./ Spune ce am de spus, îi şopteam eu,/ şi poate voi scăpa cu viaţă./ Iar cuvântul se întrupa şi spunea./ Primul trup de mine sărutat/ cuvântul mi-a fost./ El era mai visător decât mine/ el m-a învăţat să scriu dansând şi lunând./ Ne întâlneam pe gânduri, pe vânturi,/ pe mâini/ am făcut împreună prostii, copii, copaci/ şi încă numeroase cuvinte făceam/ cu alfazetul nostru meandru, salamandru,/ am răsărit lucruri, întâmplări/ am născocit poveşti, eram tineri.” (Cuvântul cuvintelor). O geneză de tip ludică există şi în poezia lui Arghezi, dedicată copiilor, Mitzurei şi lui Baruţiu. Ileneii Roman îi lipseşte pitorescul marelui poet, fiind mai conceptuală, fără o destinaţie restrictivă.

După modelul transmutărilor (imprevizibile) soresciene, viaţa poate deveni un joc de şah, ceasornicele, de toate tipurile, sunt strânse şi înecate în Dunăre, pentru a putea stăpâni timpul. Poeta pare fascinată de sonorităţi, de rime aleatorii, de paronimii. În acest ţinut liric al minunilor, totul este posibil, reversibil, concretul se transformă în abstract, visul contaminează realitatea, hazul şi necazul fac casă bună. Sunt respinse temele, dar mai ales poza gravă, tristeţea, îngândurarea metafizică (tragicul, însă, există, disimulat): „Nervii mei sunt sătui de milă de silă/ de profunziuni ce pasc de pe morminte/ de-njurături transcendentale,/ de găuri negre şi de lapislazuli.” (Dis-de-dimineaţă). În schimb, muzicalitatea textelor, monorima, jocul de cuvinte, incantaţia, ritualizarea produc o magie, efecte exorcizatoare: „Calc pe şarpe, pe gura lui cu gura despicată/ şi el îmi linge piciorul cu trei limbi umede şi reci./ Îl calc pe trup, îl gruhăi în picioare/ şi el îmi linge picioarele cu şase limbi umede şi reci./ Cum stă acum în plasă e un colac de bogdaproste/ (totuşi mi-a trebuit mult timp strateg până să-l prind/ într-un moment când se moleşise la soare)./ [...]/ Întind palmele şi-i ating pielea de argint viu/ el întoarce capul şi îşi scapără limbile pe mâinile mele,/ muşcă încet şi linge ca de păcate sângele, rănişoarele/ cu o sută de limbi umede şi reci.” (Uroboros). Sub zbenguiala imaginaţiei, se întrezăresc, totuşi, forme de construcţie, scenarii care culminează într-o filozofie.

Sunt folosite prozaismul, naraţiunea fantezistă, cu schepsis. Frecvente sunt şi stările onirice, producătoare de imagini insolite: „Odată într-o noapte eu m-am visat o carte./ [...] / Ce-ar fi să devin o carte, îmi ziceam,/ Una uşoară, de buzunar./ Apoi, zis şi făcut, m-am dat la tipar./ Ce spectacol, văzându-mă cuvinte,/ Zeţarii mă culegeau literă cu literă,/ Mă imprimau pe coli veline, eram cuminte,/ Doar când să mă lege şi să-mi pună coperţi/ M-am trezit într-o dungă, aproape citeţ,/ Apoi m-am întors pe partea cealaltă./ [...]/ Aşa cum mi se întâmplă deseori în vise/ O parte din mine se trezise/ Iar cealaltă parte încă visa/ Şi tot ea gândea/ Cum să facă să mă destipăresc/ Şi să mă descrisăresc/ Şi să mă întorc literalmente/ În ceea ce fusesem înainte de a fi carte,/ Fiinţe, lucruri, întâmplări necopiate.” (Dacă aş fi o carte, n-aş sta în raft). Deşi foloseşte (presară) o reţea întreagă de simboluri, poeta se fereşte de referinţe livreşti, scriind într-un mod empiric şi genuin, realizând un contact prietenos cu cititorul. Labirintul visului este unul al povestirii, fără prelucrare savantă. Tehnica aminteşte de relaţia comunicativă a lui Tudor Arghezi, foarte ataşat adresantului, care este proiectat într-o poziţie de copil ascultător. Este vorba, desigur, de un discurs afectiv, cu duh. Dar inventivitatea lingvistică şi de imaginar ar putea veni şi dinspre spontaneităţile lui Alfred Jarry, bravând relativismul şi extravaganţa existenţială. Poeta amestecă visătoria (calculată) cu absurdul, împerechează negaţia şi afirmaţia. Voluptatea jocului, schimbarea planurilor, subminarea firescului, ahtierea după roluri, dedublarea, frecvent întâlnite, pot fi comentate şi psihanalitic. Scriitoarea este dezinhibată, exprimându-şi atitudinea de emancipare (estetică, existenţială), în mod natural, fără sofisticări, ca în acest text al plăcerii lacvacităţii: „Vine câte-un moment când eşti mai liber/ ţi-e cald ţi-e frig mai liber/ sătul de vise şi abise şi alte mimetisme./ Dar, însă, încă, totuşi, căci/ aceste virgule cu clopoţei,/ aceşti nestraşnici tăieţei/ ca din senin apar şi nu te lasă/ nici la WC, necum în somnuri./ Chiar punctul e de ne sfârşit/ se depunctează, curge, se albifică/ sau cheamă virgula cu el./ Căci totuşi încă însă dar/ ne este frică de sfârşituri.” (Punct zburător). Aproape orice element îi procură Ilenei Roman motive şi subiecte pentru nesfârşite fantezii: vântul, mâinile, închipuirea că este regină, luna, poemul moftang, străzile oraşului. Pofta de joc (lingvistic, de imaginaţie) nu-i era străină nici lui Nichita Stănescu, creând cuvinte noi, făcând reflexive verbe la diateza activă, substantivizând adjective, prefixând şi sufixând după voie, formalizând vorbirea, sau, dimpotrivă, spiritualizând-o, abstractizând-o. Fără îndoială că, uneori, poeta fărâmă limba din amuzament, gratuit, din inerţie, ca în jocurile de copii, sau pentru a-i persifla limitele: „Şuruburi, cleşti, cârlige, pile, cuie, rotiţe/ şi alte obiecte mici metaliceşti/ brusc într-o seară ieşiseră de prin debara/ au intrat la mine în cameră şi au început/ să murmure în felul lor şurubelnic,/ cleştesc,/ cârligiu,/ pilos, cuios, rotiţeresc etc./ [...]// Ce vreţi? le-am întrebat eu îmbujorându-mă./ Vrem să te înşurubăm, să te încleştăm, să te/ încârligăm, să te pilim, să te rotiţăm etc.” (Sunetul secret). Poeta se poate îmbrăca în pietre, chiar şi în pom, doreşte să devină clepsidră, iar, când este întoarsă, trebuind să stea în cap, scrie cu picioarele pe tavan (desigur, poeme).

În alte texte, lumea este reprezentată osmotic: iubiţii se contopesc, dorindu-se, urându-se, devorându-se, viaţa şi moartea sunt contigue, soţilor (dintre care unul sinucigaş) li se amestecă gândurile, sângele circulă de la unul la altul, „muşcam din acelaşi măr/ purtam aceiaşi chiloţi tetra” (Femeia în casa spânzuratului), la drama lor participă toate lucrurile. Între vis şi realitate nu există graniţe, au loc metamorfoze neaşteptate, ca în povestea Alicei, imaginile din cărţile de joc sau piesele de şah prind viaţă. Unele poeme sunt ironic tematice, despre foamea fără saţ a oamenilor (Foamenii), despre universul satului (Satul sătul, Cum se iubeau ţăranii). Într-un text, dimovian, este vorba despre o fată care se sărută cu un cal, fără nimic grotesc, ba, chiar cu tandreţe: „Îi vedeam cum îşi vorbesc ami-cal/ Iar la despărţire cum se sărută/ Lung, sorbitor, visceral./ Ea luându-i capul între mâini/ Îşi aburea gura cu gura lui/ El, nechezând doar în şoptire,/ Pielea îi vălurea rotitor cărărui./ Iar buzele alea mari lunguieţe/ Tot mai mici se făceau şi alinte/ Un fiord arzând tremurător/ Pe gura ei la fel de fierbinte./ Nările lui se dilatau şi vibrau/ Văzduhul când ea se desprindea/ Ar fi putut s-o tragă-n el pe nări/ Ca pe-un fuior de vipie prea.” (Centaura). O polemică subtilă este purtată cu obiceiuri vechi, din perioada comunistă, cu vremurile noi, amorfe, confuze, cu sine însăşi, inconformistă, cu simţul umorului, jucăuşă fără lecuire.

Poezia Ilenei Roman este unitară stilistic, dar are o mare diversitate tematică, reprezentând o lume eclectică. Ea se adună ca o pilitură lingvistică, în jurul unui magnet inteligent, jovial, plin de inventivitate, schimbând prin mişcări rapide figura (mandala) poetică. Şi, într-adevăr, aşa cum se afirmă în titlul cărţii, autoarea ştie să convertească grijile, disconfortul, transformându-le în bună dispoziţie: angoasele de-a-ndoasele.

© 2007 Revista Ramuri