La solicitarea Maicăi Iustina, Stareţa Mânăstirii „Sfânta Ana”, de la Orşova, unde odihneşte unicul şi inegalabilul Pamfil Şeicaru în propria-i ctitorie, de a scrie câteva rânduri despre cartea lui Pamfil Şeicaru, nou apărută la Editura Autograf Mjm, Scrisori din emigraţie, mi-am dat seama că sunt supus unei casne destul de mari, fiindcă a scrie despre Pamfil Şeicaru „este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el fără să nu-i tulbure tăcerea…”, cum atât de frumos se exprima Tudor Arghezi despre Eminescu, poetului căruia, an de an, de 15 ianuarie, la „Sfânta Ana”, i se face o slujbă de pomenire.

În speranţa că n-o să-i „tulbur tăcerea”, pe care Pamfil Şeicaru n-a cunoscut-o în toată viaţa lui, deşi a avut şi condamnare la moarte în contumacie, un adevărat spartan al cuvântului scris, cum l-am putea numi fără să greşim (cu un editorial, pe timpul când conducea Curentul, asemeni lui Eminescu, era în stare să doboare guvernul într-o noapte), Pamfil Şeicaru a fost unul din cei mai mari patrioţi pe care i-a avut vreodată România.

Dacă am face o clasificare a celor mai prolifici autori români, de departe Pamfil Şeicaru s-ar situa alături de Nicolae Iorga şi de Mihail Sadoveanu, chiar dacă multe din operele lui sunt încă necunoscute. Pe prietenul şi colaboratorul său, Cezar Petrescu, îl considera a fi „Balzac al României”, sigur, şi el destul de prolific, dar şi una din puţinele sale exagerări.

Pamfil Şeicaru, deşi a stat, forţat de împrejurările istorice, 37 de ani în afara ţării, era împotriva cuvântului exil. Nimeni, după părerea lui, nu fusese exilat. El respinge categoric cuvântul exil, fiindcă nu era vorba decât de o plecare în pribegie a românilor, după sau înainte de 23 august 1944, şi nicidecum de vreo exilare. Exilat, totuşi, am adăuga noi, a fost regele Mihai, Mihai Viteză cum, ironic, îl numeşte autorul şi pe care nu-l iartă, sub nicio formă, pentru participarea sa la sovietizarea ţării. La urma urmei, regele Mihai era încă un copil, şi chiar dacă ar fi fost matur, cum s-ar fi putut opune ruşilor decât cu preţul vieţii? Cu pistolul la tâmplă e greu să iei hotărâri…

Epistolele lui din emigraţie către tânărul istoric Radu Valentin, pe care-l cunoscuse în Spania şi dispărut mai târziu în împrejurări încă neclare, asemeni epistolelor lui Ovidiu, exilat la Tomis, nu sunt de a cere repatrierea, ci în totalitatea lor aproape de analiză social-politică şi economică a României în context european şi mondial. Cei mai mari duşmani ai României, în epistolele sale către tânărul istoric, scrise, nu în apărarea lui Socrate, cum făcuse în antichitate Platon, ci în apărarea României, sunt Stalin, Roosevelt şi Churchill, cei trei care au împărţit lumea după bunul lor plac. Nu o iartă nici pe mama regelui Mihai, din cauza încercării sale de a greciza România. Asemenea lui Balzac, care spunea că ”guvernele se schimbă, poliţia rămâne”, Şeicaru susţine că regimurile se schimbă, ţara rămâne, indiferent de regimul politic în care trăieşte, ţară care a fost vândută şi din interior, şi din afară.

Un extraordinar analist politic şi curios să afle în fiecare zi ce se mai întâmplă în ţara lui, Pamfil Şeicaru nu-şi plânge soarta de emigrant, care trăieşte din mila altora de cele mai multe ori, cât soarta ţării care-l preocupă până în ultimele clipe ale vieţii.

Neputând să se întoarcă în România, cum atât şi-a dorit şi a sperat, îl tot invită pe tânărul istoric Radu Valentin în Germania cu prilejul lansării diferitelor cărţi, care nu ajunge niciodată, dorind să-l vadă, să discute mult, dar mai ales să-i doneze manuscrisele, manuscrise care, prin răspunsul oficialilor din România, nu puteau fi preluate decâte de Arhivele Statului. Probabil că Pamfil Şeicaru nu ştia că şi cărţile sale, apărute în România înainte de război fuseseră arse sau, în cel mai fericit caz, ca şi la toţi ceilalţi emigranţi români, zăceau prin biblioteci la fondul secret, scoase din circuitul naţional.

Scrisori din emigraţie este nu o carte alcătuită din simple scrisori către un prieten, ci o adevărată lecţie de patriotism. Istoric, sociolog, jurnalist, scriitor, analist politic, încă student fiind, a luptat în războiul de întregire a neamului, fiind fericit c-a trăit, după 1918, în Dacia Traiană, adică în România pusă, în sfârşit, în graniţele ei.

Prins pe Dealul Orşovei într-un bombardament puternic din partea ungurilor, scăpat de la moarte ca prin minune, a făcut o promisiune unui coleg de luptă, originar din Risipiţii de Dolj (astăzi comuna Unirea), că, pe locurile acelea, va ridica o mânăstire. Mai târziu, când, cum spuneam, Pamfil Şeicaru ajunsese să doboare guverne numai c-un editorial, fostul coleg de arme i-a adus aminte de promisiune şi Pamfil Şeicaru s-a ţinut de cuvânt. Mânăstirea „Sfânta Ana” poartă, de fapt, numele mamei sale, pe care o chema Ana.

După Eminescu, cred că Pamfil Şeicaru a fost cel mai mare gazetar pe care l-a avut România vreodată. Ce m-a uimit, spre deosebire de alţii aflaţi în situaţia lui de după 1944, toate scrisorile lui către ţară, deşi avea şi o condamnare la moarte în contumacie, erau de încurajare a ţării, de dorinţă de prosperitate în ţară şi de admiraţie pentru popor. A fost nu numai un analist politic, dar a avut şi o premoniţie aproape profetică, provenită, sigur, dintr-o logică şi o cunoaştere cu exactitate a istoriei la zi a omenirii, în ceea ce priveşte viitorul. Tot ceea ce a propovăduit, să zic aşa, vedem cu ochiul liber astăzi fără prea mari eforturi, s-a înfăptuit. Din păcate.

Cum spuneam mai sus, a trăit 37 de ani în afara ţării, dar şi rezervat faţă de emigraţia română din străinătate, aflată mereu în tot felul de conflicte şi alcătuită pe grupuri de interese, şi nu şi-a schimbat cetăţenia română, deşi ar fi avut atâta nevoie. Şi-a luat viaţa în propriile mâini şi s-a consolat, ca individ, c-un singur cuvânt pe care-l repeta mereu: destinul.

Rari astfel de oameni şi cinste ţării care a dat un astfel de om! Şi-a dus cu demnitate umilinţa, pe care a purtat-o cu el jumătate din viaţa sa şi n-a zăbovit nicio clipă să-şi facă, prin orice mijloace şi cu orice ocazie, cunoscută ţara în lume, ţară care, până în 1989, l-a renegat.

După 1990, a fost deshumat din Germania şi repatriat cu toate onorurile cuvenite. Maica Stareţă Iustina, împreună cu celelalte Maici, îi veghează zilnic odihna în pridvorul Bisericii, unde îşi află mormântul, în ctitoria sa, pe locul unde, cu mulţi ani în urmă, Dumnezeu îl ferise de moarte.

Scrisori din emigraţie este o carte care, odată citită, îţi taie respiraţia.