Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gherasim Luca -Inventatorul iubirii

        de Maria Tronea

Gherasim Luca (Salman Locker), de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta o sută de ani, nume reprezentativ al avangardei româneşti, a debutat la şaptesprezece ani în revista „Alge” (1930). Scrierile sale în română le cunoaştem îndeosebi datorită volumului Inventatorul iubirii (Editura „Dacia”, 2003, ediţie îngrijită de Ion Pop). Cele scrise în franceză sunt anunţate de manifestul Dialectique de la dialectique (adresat mişcării suprarealiste europene), semnat împreună cu D.Trost în 1945. În 1952, Gherasim Luca părăseşte România şi, după o scurtă şedere în Israel, se stabileşte în Franţa. Inovaţiile sale asupra limbajului poetic vor fi evidenţiate de personalităţi franceze precum Gilles Deleuze, care îl plasează printre cei mai mari poeţi.

Ca şi Gellu Naum, Gherasim Luca ţine de cel de-al doilea val al avangardismului românesc. Primele sale poezii mai păstrează însă urme simboliste. Reveria erotică din poemul Barbară, de exemplu, este învăluită în „mirosul acelor de brad” şi în „melodii vagi, tăinuite”. Este prezent şi motivul „cascadei”, integrat într-o frumoasă metaforă filată declanşată de imaginea acvatică din primul vers: „Sânii tăi de cristal se rostogolesc pe lumina ochilor”. Aceeaşi predilecţie pentru „lumina imaginii” se înregistrează în Developări, care debutează cu tabloul animismului floral: „Crizantemele ţâşnite din păr ţi-au răscolit aşternutul sufletului.” Muzicalitatea este sugerată de „melodii medievale”, atracţia „corespondenţelor” baudelairiene fiind semnalată de versul „cu orchestraţii cuprinse în paletă”. Fiorul erotic, tema iubirii, reprezentativă în opera lui Gherasim Luca, prinde contur. Recuzita simbolistă se aliază cu nota autohtonă: „Valurile din cascadele inimii au răscolit pasiuni de haiduci”.

„Iubirea, voal punctat cu sclipiri găsite prin stele”, este şi tema poemului Ritul clădirilor de ebonită, ca şi al celui intitulat, îndrăzneţ, Destăinuiri în ud: „Ţi-am spălat torsul în luminişurile aleelor/şi însetat am pipăit oaza pentru cămilele din noi”. Femininul estropiat apare în Degete ?: „Eram gol până-n deget/ şi ea era femeia oarbă şi fără nici un deget/ în deget”. Amorul – combustie , amorul – pasiune în stil bretonian, este ilustrat de poemul Femeia Domenica d’Aguistti: „În tâmple îmi cântă la pian o femeie albă, fără sânge/ şi cu braţele lungi cari intră prin pian şi ies prin podea, prin pod/ prin toate grădinile lumii”. Tabloul suprarealist trimite spre delirul pictural al lui Dali, dar şi spre imaginea ofidiană a Melusinei bretoniene: „dar mâinile mele în zadar răscolesc părul şi fierea/pentru că în ochi tot mai dansează şarpele alb şi muierea”. Delirul nervalian şi macabrul lui Lautrémont se instalează în tabloul în stil Magritte din final: „Am în gură osul femeii moarte/şi-l muşc, şi-l sug/pentru că are puţină carne”.

Grotescul şi macabrul sunt prezente şi în poemul cu titlul sugestiv Cţţ...Cţţ...: „Pe sub pat umblă guzgani /cu femei în colţi”. Motivul „fecioarei moarte”, prezent în poemul Femeia Domenica d’Aguistti, este reluat în Se caută potcoave de inimă moartă, în care prinde contur şi o imagine dominantă a imaginarului poetic al autorului, aceea a omului câine: „domenica/eu am să-ţi citesc o poveste/ o poveste despre o fecioară care a iubit un câine/ ştiu domenica şi eu sunt un câine”.

Erosul este prezent şi în proza lui Gherasim Luca. Textul Roman de dragoste (1933) este anunţat de un citat din Paul Păun („femeia mea iubită era atât de frumoasă, fraţilor, ca un copac de frumoasă, ca o ţigară de frumoasă, ca un pahar cu apă de frumoasă”) şi însoţit de o pictură de S. Perahim, înfăţişând, în stil mo dernist, femeia – lebădă. Procedeul aminteşte de frăţia dintre scriitori şi pictori din suprarealism, un text demn de menţionat fiind Le Surréalisme et la peinture (1928) al lui Breton.

Un cadru frecvent la Gherasim Luca este „gara”: „gara asta e cea mai murdară gară din lume, nu e de mirare că în fiecare noapte se sinucid atâtea femei disperate în gara asta”. Descrierea ei, în stil bacovian, de reportaj, se aliază cu imaginea suprarealistă, florală, a femeii: „femeia care s-a dat jos din tren are sexul cel mai mătăsos, picioarele ei sunt curate, umblă încet, puţin legănat, ca un pom de legănat, valiza o ţine în dreapta, buchetul de flori în stânga.” Protagonista are ceva din Nadja, femeia-ferigă a lui Breton, trimiţând în acelaşi timp spre tabloul La Pierre philosophale al lui Victor Brauner.

Erosul marcat de frustrare, prezent în lirica lui Gherasim Luca („a fost odată un câine şi câinele iubea o fecioară/ dar fecioara aia iubea pe toţi birjarii, pe toţi/ fierarii, pe toţi oltenii”), reapare în proza sa poetică. Îndrăgostitului cultivat, femeia îi prefer㠄un hamal bine făcut şi cam mojic”, „un îngrijitor de closete”. Tabloul final este cel al despărţirii din gara murdară : „femeia cu sexul mătăsos a scos frumos o batistă cât o unghie şi a început să o fluture ca pe o unghie”.

În Cearcănele floretei, textul care deschide proza Un lup văzut printr-o lupă (cu trei vaporizări de Trost), iubita-poezie este proiectată pe fundalul unui peisaj metafizic, ce aminteşte de pădurea virgină bântuită de spirite nocturne a lui Lam: „Împing cu palmele întinse ca un somnambul întunericul prin care umblu cu o singură lanternă, această femeie jumătate leopard pe care o simt lângă mine ca un arbore”. În Calamităţile garoafei, femeia, nălucă a vieţii interioare, mediază imaginea androginică a cuplului primordial: „Eşti un cerb urmărit de abilul vânător din mine şi tu o! Cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o, femeie iubită faci din lumea exterioară imaginea idealizată şi superbă a murmurului interior. Cu tâmplele lipite una de alta şi amândouă de o statuie de marmură, călătorim pe o alee sensibilă şi paşii noştri dezgroapă oraşe, fluvii, ereţi.” În Vulcanul dinlăuntrul plantelor, portretul spectacol al femeii-medium se confundă cu „ora mediumnică”: „Se face din nou noapte, mereu noapte. O oră mediumnică, permanent mediumnică, permanent mediumnică.” „L’amour-fou”, în stil bretonian, fruct al hazardului, stă mereu sub semnul despărţirii : „în timp ce trenurile care ne transportă în două direcţii opuse se ciocnesc ca doi fulgi.”

Bântuit de gândul sinuciderii, eul scriptor percepe lumea ca „un cimitir aruncat între naştere şi moarte, între moarte şi moarte.” (Ecoul pictat cu roşu). În această lume lugubră, iubita nu poate fi decât „un cadavre exquis”: „Îmi îndepărtez femeia ca să-i pot iubi fantoma.” Inventatorul iubirii trebuie să accepte simulacrul acesteia.

© 2007 Revista Ramuri