Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








        de Mircea GHIÞULESCU

Doru Moțoc: conturul absenței

Înainte de revărsatul zorilor era o improvizație pe tema luptei antifasciste populată cu ofițeri germani ce vorbesc stricat românește, fanatizați și obtuzi, cu luptători antifasciști reprezentând clasa muncitoare, de regulă ceferiști, inspectori ai Siguranței Statului exasperați și brutali, totul desfășurându-se în jurul pachetului cu manifeste antifasciste din literatura realist socialistă dar în stilul și cu mijloacele literaturii polițiste: întâlniri conspirative, coduri, urmăriri, anchete, parole, capcane. Dincolo de aceste copii (originalele sunt de căutat la Horia Lovinescu, Alexandru Voitin și la scenariștii filmelor epocii) este de remarcat la dramaturgul Doru Moțoc economia de mijloace, simplitatea narativă și abilitatea cu care își asumă fidelitatea copiei care ajunge scop în sine. Autorul va dezvolta cadrul, atmosfera și personajele de aici în piesa Capcana, apoteoză a actului de la 23 august 1944, „insurecția armată împotriva Germaniei fasciste”, text al cărui caracter jubiliar este susținut de intrarea în scenă a eroilor triumfători purtând brasardele tricolore ale formațiunilor patriotice. Deși există o continuitate tematică pe linia invocației patriotice, Dialog nocturn despre o piesă nescrisă este cu totul altceva. Este o evocare în tehnică pirandelliană a ultimilor ani de viață ai lui Nicolae Bălcescu, avansând idei curajoase despre împrejurările învăluite în mister în care a murit eroul, în locul clișeelor perpetuate în timp despre pretinsa moarte în mizerie și înhumarea lui la groapa comună a Mânăstirii Capucinilor din Palermo. Doru Moțoc se desparte și mai decis de clișeele epocii (deși Bălcescu nu este pentru autor un clișeu, ci o vecinătate presantă, moșia Bălceștilor fiind nu departe de Râmnicu Vâlcea, orașul de reședință al autorului) în Undeva o lumină și Doaga. Prima este o bună comedie încheiată în dramă poetică și sentimentală. Doaga, nu doar că pune în valoare resursele satirice ale autorului, dar aduce o înnoire în orizontul tematic. „Doaga “ aruncată în mijlocul drumului este un bolovan al lui Esop, un bumerang care incmodează toată lumea dar nimeni nu o poate îndepărta. Sceneta trăiește mai puțin prin intrigă cât prin caractere și fiziologii. După acel minuțios portret bizantin dedicat lui Nicoale Bălcescu, la interval de decenii, Doru Moțoc ne surprinde cu o miniatură nordică. Poetică și crepusculară, drama Foca albastră este poate cel mai pofitabil model în confuzia actuală de valori literare. Te acaparează prin dramatismul conținut (nu injurios), calm (nu isteric), complet, nu fragmentar, dar mai ales prin rafinamentul expresiei literare. Se simte plăcerea un stil retro, stilul american al anilor 60 și venerația pentru bătrânul Ibsen din Femeia mării (minus excesul de cuvinte al părintelui Norei), dar grația cu care comunică maximum de sens cu minimum de efort (acțiune, intrigă, cuvinte) sunt ale lui Doru Moțoc. Un bar în fiordurile norvegiene cu o atmosferă ostenită ca în Clipe de viață de William Saroyan. Sfârșit de sezon turistic, oameni puțini și ciudați suferind de un spleen scandinav și de dorința din ce în ce mai stinsă de a trăi viața frumos. Totul pornește de la Arne, proprietarul barului, un confident prin vocație, un om care știe să asculte și să înțeleagă, un singuratic măcinat de dor ca toți ceilalți. Contururile acestui dor sunt difuze, de aceea dramaturgul abia le atinge, dar o face din cele mai neașteptate unghiuri prin intermediul unor viziuni sau vise. Paul a colindat toată lumea fugind de nimic ca de ghinion pentru că primise deja semnalul zădărniciei când a ascultat, în aceeași zi, trei cântece cu rien, nothing și nada mas. A aplicat chiar celebrul dicton italian Vedi Napoli, poi Mori dar la Mori marea s-a transformat într-un patinoar pe care dansa o enigmatică femeie ce îl ispitea cu grația ei glacială. Nepriceput la patinaj, Paul ... s-a trezit din vis. Cum se face că, în aceste împrejurări, se vorbește despre balenele sinucigașe ce eșuează pe plajele lumii? Nu cumva toate fenomenele au o legătură între ele și nu avem altceva de făcut decât să scotocim în căutarea sensului lor secret ? Simți o mare absență, apoi o siluetă care încearcă să prindă contur. Nils, omul care iubește numai lucrurile pe care nu le poate explica, a văzut o focă albastră înotând solitară pe lângă țărm, cu o privire tristă și întrebătoare. Spleen-ul începe să prindă contur: în clipa următoare intră în bar o femeie stranie îmbrăcată în pulover albastru care vorbește o limbă inexistentă De ce înțeleg cu toții o limbă inventată de autor? Nu cumva limbile cunoscute sunt anume făcute să nu ne mai înțelegem ? Nu cumva este foca albastră ? Nu, este Ana, o altă înfățișare a absenței care ne sfâșie pe toți. Chiar dacă nu poate fi numită, absența poate deveni prezență prin muzică. Foca albastră de Doru Moțoc este de la un capăt la altul o absență înlocuită cu muzică.

© 2007 Revista Ramuri