Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Jurnal despre amânatul sfârşit al lumii

        de Leo Butnaru

(Lituania, 21 - 28 mai 2012)

22 mai

Dimineaţa, odihnit, înseninat sufleteşte, mă trezesc cu gândul la dihotomica stare de spirit din titlul conferinţei preconizate pentru 24 mai în cadrul participării noastre la festival – „Sfârşitul lumii. E timpul să scriem poezii”. E un vers al poetului Aidas Marčënas, despre care aflu, din antologia „Primăvara poeziei 2012”, că e cu zece ani mai tânăr ca mine şi că e unul din cei mai importanţi scriitori contemporani lituanieni. E o intrigă frumoasă, dar mai ales fructuoasă în această sintagmă. În respectivul vers e un… bărzăun care bâzâie mereu în conştiinţa ta, cerându-ţi, implicit, propriile păreri, comentarii. Astfel că, după ce revin de la micul dejun, mă pomenesc că chiar am unele glosări la „Sfârşitul lumi…” etc. Prin urmare, pun pe hârtie câteva detalii din viitoarea mea comunicare.

„Într-adevăr” (oare sunt îndreptăţite aici ghilimelele?) în ziua (sau, poate, noaptea) de 21 decembrie a acestui an 2012 (în decembrie 1982 eu am vizitat Lituania pentru prima oară…) se va întâmpla Sfârşitul Lumii, precum se trâmbiţează escatologic de unii, de unele, de etc.? Oricum, anticipat, această zi a generat o revigorare a fenomenului ipotezelor fine-mundane (ce sunt, sau nu prea, şi… fine), de data aceasta dându-i o tentă modernă. Uimitor, dar presupusul „apropiat sfârşit al lumii” a adus/ a coborât pe mapamond şi foarte multă poezie! Scrisă sau doar intuită, rămasă în intimitatea omului, în cinemateca de aur a visurilor sale. E poezie, rând de vers în înseşi numirile acestor ipoteze. Voi înşira-lega câteva din ele ca pe nişte metafore înfrigurate, dar parcă nu… îngrijorătoare. (Dar de aici încolo voi avea nevoie de „consultaţii” pe net, aşa că amân până voi merge la US, să deschid calculatorul.) Deocamdată, pot trage doar o concluzie de etapă sugerată de „foarte multa poezie” declanşată de ceea ce ar închide de fapt orice… declanşator al zilei de mâine: sfârşitul lumii. Iar concluzia e că, din câte se vede, nu am mai avea motive să ne temem, ci doar motive de a crea în continuare poezie, dragă coleg Aidas Marčënas (pe care deocamdat? nu te cunosc personal). Spunând – „Sfârşitul lumii. E timpul să scriem poezii”, tu ai confirmat încă o dată că, de fapt, poetul este cel mai bun „specialist” în domeniul sfârşitului lumii! (A fost poet şi Nostradamus, dar înaintea sa – proto-părintele tuturora Nostru-Adamus…)

Las „sfârşitul lumii” la hotel şi încep promenada mea matinală. O iau spre turnul cu patru ceasuri, spre catedrală. În interiorul vast, boltit, – pe stânga, o garderobă la vedere cu umeraşe pe care stau robele albe ale preoţilor şi ajutoarelor ce vor ţine slujba. Vine un slujitor şi împinge garderoba pe rotile spre dreapta, prin centrul catedralei, apoi spre stânga, în faţă, după care intră cu ea pe o uşă de pe latura altarului.

Probe de orgă! Cum mai sună ele în acest timp ce urmează nu cu mult după zori… Ce inexplicabil, straniu-înfiorător e sunetul erupt din ţevile lucitoare de prima apăsare de clap㠖 ca şi cum neaşteptat, surprinzător!...

Aflarea în acest spaţiu catolic al evlaviei îmi readuce în minte momente din cele câte le-am discutat în ajun cu Donatas. Tânărul coleg îmi vorbea cu o anumită veneraţie, dar şi nostalgie, parcă, de timpurile când Lituania se mai închina zeităţilor păgâne. Vreau să spun că nu vibră/ tresări la invocarea de către mine a ideii că, dacă am fi fost catolicizaţi şi noi, românii, sigur că destinul ne era cu totul altul. Pentru că, într-un anumit mod, catolicizarea Lituaniei a însemnat şi dependenţa ei (fără… independenţă) ba de nemţi, ba de polonezi (şi aceştia catolici) care, având ambiţii imperial-colonizatoare, atentau la suveranitatea balticilor, supunându-i deznaţionalizării. De aici şi incertitudinea în atitudinile colegului meu care, probabil, nu ar fi susţinut că păgânismul strămoşilor săi ar fi fost o cale de salvare (pur şi simplu, istoria a neantizat ireconciliabil o atare formă de spirit religios), dar nici nu poate să uite şi unele umbre pe care le-a lăsat catolicismul în destinul lituanienilor…

O iau fără grabă, uşor pieptiş, prin partea veche a oraşului. Clădiri de patrimoniu, dar… ne-făloase, adică deloc înalte, masive, ci cadrând cu buna măsură în arhitectură şi necesităţi funcţionale umane, instituţionale. Cele mai impunătoare sunt bisericile, inclusiv cele ortodoxe, ce amintesc că, nu cu mult timp în urmă, pravoslavnicii în Vilnius erau în număr considerabil. Surprize de tot felul: chiar pe zidul de vizavi al unui locaş de cult cineva a încleiat, „păgâneşte”, un fel de abţibild ce reprezintă un… mădular bărbătesc cu aripi! E o sfidare, o profanare, o?... De toate câte puţin. După care dispoziţia mi-o înseninează o sculptură nu foarte arătoasă, dar destul de ingenioasă: „Scară la cer”. Un om cu picioarele pe ultimii doi fuscei ai scării şi cu braţele întinse spre firmament, pe albăstrimea căruia se şi profilează distinct, încadrat de crenelurile clădirilor de pe o parte şi cealaltă a străzii înguste, sculptura fiind plasată într-o piaţă miniaturală. Omul de pe fuscei mă face să-mi amintesc de titlul romanului lui Mircea Eliade „Scară la cer”, aflat în biblioteca-mi personală şi însemnat, pe cotor, de o pată cafenie, urmă lăsată de mama sau de tatăl meu acolo, la Negurenii de baştină, unde îmi ţineam tomurile agonisite în studenţie şi câţiva ani după aceea: au dat cu peria pe marginile poliţelor, dar fără a lua cărţile de pe acestea. Şi iată că, azi, şi acea pată întâmplătoare de vopsea mi se pare un semn atât de scump rămas de la părinţi…

Îmi continui plimbarea, timpul trece, lumea se înmulţeşte pe stradă, eu – cu ochii şi pe chipurile matinale ale oamenilor, după o vreme trăgând concluzia că, chiar de sunt baltici, lituanienii nu se deosebesc, vizibil, de cei care populează Chişinăul – e un amestec de tenuri, bucle, culori ale ochilor etc. Păi da, ieri seară Donatas îmi spusese cam aşa: „Uite, când merg la Riga, dintr-o dată se face remarcată deosebirea dintre noi, lituanienii, şi ei, letonii. Dânşii sunt balticii puri. Blonzi, cu ochi albaştri. Pe când noi venim dintr-un conglomerat de popoare care au convieţuit aici, în pace sau… război”. Asta e: şi războaiele, sau mai ales ele, contribuie la modificarea substraturilor etnice ale lumii. Ce zicem noi, cei care „de la Râm ne tragem”?...

Ca de popas, la pas, o iau îndărăt, spre Uniunea Scriitorilor, de unde să-mi ridic – am fost poftit – onorariul pentru viitoarele manifestări la care voi conferenţia, voi citi versuri. Dar şi pentru a mă întâlni, pentru unele documentări-precizări, cu vreun computer.

Scriitorii au o casă frumoasă, în special în interior semănând, ca măreţie de odinioară, cu sediul USR de pe Calea Victoriei 115. Poate la scară ceva redusă, dar frumuseţea, bogăţia arhitecturală e pe potrivă. Onorariul şi alte detalii mi le dă deja doamna Janina Rutkauskiene, care este directoarea ediţiei curente a „Primăverii poeziei”. US din Lituania întruneşte peste 350 de membri, de pretutindeni, cum zicem noi; adică, din ţară sau cei ce locuiesc în diferite spaţii ale lumii, europene sau transoceanice.

Pe bancnotele primilor litas (valuta naţională) remarc şi portretul in duo al celebrilor piloţi lituanieni, al căror muzeu l-am vizitat în 1982, la Kaunas. Destine tragice, frânte la un capăt de cale ce părea să fie şi glorioasă, şi luminoasă. Glorioasă avea să rămână, însă… Este vorba de piloţii Steponas Darius şi Statys Girenas (numele sunt şi ele date pe bancnota de 10) care s-au angajat să atingă un nou record mondial de depărtare. În 1933, au decolat din New York cu avionul „Lituanica”, au transgresat cu succes Oceanul Atlantic, însă s-au prăbuşit în condiţii neelucidate, când până la Kaunas (pe atunci capitala Lituaniei) nu le rămăsese de parcurs decât a zecea parte din traseu.

Dincolo de tandemul muzical „Doina”, la noi, şi „Daina” la ei, care ar mai fi similitudinile dintre români şi letoni?..

În după-amiaza zilei, la Muzeul Naţional, fac câteva ore de istorie comparată carpatino-baltică. Iar prima surpriză adevărată vine de la constatarea că nu doar noi „De la Râm ne tragem”, ci, ipotetic, acelaşi lucru l-au crezut, au vrut să-l creadă şi lituanienii! Pe la mijlocul secolului XV, deci cam pe când la noi şi-a început domnia Ştefan, viitor – cel Mare, pe aceste meleaguri baltice „descalec㔠o legendă conform căreia lituanienii descind din romani. Se spunea că, salvându-se de urmăririle tiranului Nero, înaltul demnitar roman Palemonas (Publius Libon) a debarcat pe ţărmurile baltice împresurate de chihlimbar, de unde a şi pornit seminţia principilor lituanieni. (A principilor şi… principiilor de întemeiere etnică.) Deci, asemenea nouă, şi lituanienii au avut obsesia grigoreurecheană conform căreia de la Râm ne tragem. Scopul acestei legendomitizări fiind similar cu al nostru: a se distinge ca personalizare etnică, pentru a nu se pierde în oceanul slav (vorba lui Nicolae Iorga). Cu timpul, mitul trece din cronicile lituaniene în opere istorico-publicistice, artistice, utilizate în lupta ideologică cu şleahta poloneză. Reieşind din teoriile retro-romantice-romanice, se propunea ca limba latină („moartㅔ) să devină limba oficială (vie; reînviată!) a Marelui Ducat al Lituaniei, pe la mijlocul secolului XVI ea fiind deja folosită pe larg în scris, pregătindu-se perspectivele pentru o mişcare generală reformatoare. (În ce priveşte opinia slavilor despre geneza acestui popor baltic, o legendă rusească spune că Sfântul Petru i-a plămădit/ frământat pe lituanieni din făină de grâu. În timp ce aluatul se usca la soare, veni un dulău, înghiţindu-l. Sfântul aleargă după patruped şi, de cum îl prinde, îl izbeşte de pământ, să salveze neamul lituanian.) Iar dacă acel înalt demnitar roman Publius Libon în ortografierea şi rostirea celor pe care i-a propulsat ca popor se numeşte Palemonas, lituanienii i-au rămas adânc recunoscători legendarului lor proto-părinte: în diferite colţuri ale Lituaniei apar 25 de localităţi, oraşe şi sate, ce se numesc anume aşa – Palemonas, una din ele aflându-se la 84 de kilometri de Vilnius, iar o alta – la 11 kilometri de Kaunas, vechea capitală a ţării.

Într-o altă sală a muzeului, într-un alt spaţiu al Istoriei, aflu că ne asemănăm cu lituanienii până şi în scris, în toate implicaţiile şi imprecaţiile slavone din domeniu. Marele Ducat Lituanian a început să se dezvolte începând cu sfârşitul secolului XIV, fiinţând până la finele secolului XVIII, din 1569 intrând în Uniunea statală polono-lituaniană (Zečpospolita ori Abiejř tautř respublika). Marele Ducat Lituanian era polietnic şi policonfesional, în componenţa lui adunându-se pământuri din vecini, cum s-ar spune. Chiar dacă nucleul statal îl formau lituanienii, nu putea să nu se întâmple aproape o predicţie, o axiomă, poate: cei care „intr㔠în tine, sau pe care îi aduci tu la sânul tău, până la urmă îţi fac bucata! Prin urmare, „nucleul” rămânând ca şi… minoritar, pe parcursul a circa trei secole limba oficială a ducatului baltic a fost slavona veche, cu implicaţii beloruse, ucrainene şi polone. Dar şi cu lituanienisme şi latinisme. Într-un astfel de limbaj mozaicat a fost elaborat Statutul Lituanian (cod de legi, redactat în 1529, 1566, 1588). În această limbă… confederativă, ca întocmire/ convenire, au fost scrise primele letopiseţe lituaniene, de o compoziţie liberă, să zicem, cu multe inserţii – episoade istorice, evenimente, legende, printre care aproape că lipsesc motivele religioase. Cu timpul însă în Marele Ducat Lituanian se intensifică practica şi influenţa iezuiţilor, apar primele cărţi cu mesaj catolic. De remarcat că în traducerea în lituaniana veche a unei cărţi de cult poloneze, în 1599, în prefaţa ei Mikaloius Daukas, apărând dreptul limbii lituaniene de a fi utilizată în viaţa socială, culturală, spunea că a-i lua unui popor limba e ca şi cum ar lua cineva soarele de pe cer, distrugând ordinea lumii, nimicind viaţa şi gloria. Daukas este considerat întâiul stilist lituanian.

Prima traducere a Bibliei în limba lituaniană a fost realizată în perioada anilor 1579-1590. Să comparăm cu traducerile parţiale în limba română a Evangheliei slavo-română (1551), Evangheliei lui Coresi (1561), Cărţii Psalmilor de la Braşov (1570), Paliei de la Orăştie (1582), până la traducerea completă a Bibliei (de la Bucureşti), făcută în anul 1688 de către Radu şi Şerban Greceanu.

Apoi Lituania parcă ar fi trecut şi ea într-o albie asemănătoare celei a nefericitului destin al Moldovei Estice, ruptă de ruşi din integritatea moldavă/ românească: între anii 1864–1904 în această ţară colonizată este interzisă editarea cărţilor cu caractere de litere latine. (Şi, în sala de muzeu, în spaţiul Istoriei, eu îmi imaginez cum, asemenea nouă în 1988-1989, cu un secol şi ceva în urmă mulţimile de lituanieni ar fi scandat: „Limbă, alfabet!” Da, e aici niţel din ceea ce se numeşte ironia sorţii. Sorţilor… – da, şi ca destine, şi ca – zaruri…)

O altă afinitate dintre noi, din păcate tristă şi ea, ne-o oferă destinele documentelor originale ale declaraţiilor de independenţă a Lituaniei şi Moldovei. Precum pe 7 aprilie 2009 s-a pierdut originalul declaraţiei de independenţă păstrat într-un seif la preşedinţia din Chişinău, în vicisitudinile timpurilor a dispărut şi documentul iniţial despre independenţa Lituaniei (Lietuvos Nepriklausomybës Aktas), dar, ca moştenire sine qua non, s-a păstrat spiritul său, acele precepte laconice constituind baza constituţională a statului baltic modern.

De fapt, precum reiese din tristele noastre exemple, uneori căutarea actelor statale de bază duc la fascinante aventuri, impuse de ocurenţe, nu dorite de cineva în mod special. Astfel, originalul declaraţiei de independenţă a Lituaniei fusese încredinţat spre păstrare lui Jonas Basanavičius, preşedintele Consiliului la semnarea Actului de la 16 februarie 1918, act care mai apoi nu a fost niciodată publicat sau utilizat în vreo chestiune socio-politică. Despre existenţa sa presa a scris abia în 1933, fără însă a se şti unde s-ar găsi documentul, a cărui copie era utilizată în probleme cotidiene, păstrat în arhivele prezidenţiale până în 15 iunie 1940, zi în care Lituania se pomeneşte în faţa ultimatumului URSS, care i-a şi curmat independenţa. (În Moldova Estică, parte componentă a României, hoardele sovietice au năvălit pe 28 iunie 1940.) După acea dată s-au pierdut atât urmele originalului, cât şi ale copiei declaraţiei de independenţă, care continuă să fie căutate de istorici, dar şi de simpli aventurieri. În 2006, la cercetarea zidurile casei omului politic Petras Vileišis, au fost descoperite două facsimile ale copiei, respectiv din 1928 şi 1933, ce reproduc relativ fidel, dar nu exact, varianta iniţială a declaraţiei de independenţă.

Am remarcat nu o dată că, atunci când stai cu carnetul în mână şi iei note din legendele vitrinelor, exponatelor, trezeşti interesul lucrătorilor unui muzeu sau altuia. Aşa mi s-a întâmplat şi la Vilnius când, fără să fi solicitat un ghid, s-a apropiat însuşi ghidul, „benevol” şi generos, de mine. După un scurt dialog de cunoaştere/ recunoaştere mutuală, dna Danute se oferă să mă ajute în elucidarea momentelor care m-ar interesa despre Lietuvos nacionalinis muziejus, fondat în 1952. Predecesorul instituţiei a fost Muzeul de antichităţi din Vilno, întemeiat cu o sută de ani mai înainte de Eustachy Tyszkiewicz. Pe la sfârşitul secolului XIX în fondurile sale se aflau peste 12 mii de exponate, printre care mari colecţii de bronz din diferite ţări, grafică, mumii egiptene şi statuete ale mulţimilor de zeităţi, arme, goblenuri, picturi, ediţii bibliografice rare, sculpturi, vase etrusce, pânzeturi japoneze şi chineze, ceramică etc.

M-am oprit îndelung în faţa vitrinelor cu rămăşiţele de uniformă ale ofiţerilor şi oştenilor lui Napoleon: galoane, caschete ca nişte... jobenuri de luptă. Mă scoase din adânca-mi concentrare voce dnei Danute: „Vilniusului i se mai spune oraş construit pe oseminte umane...” Da, uşor de înţeles această grea constatare: pe aici au fost câmpurile de bătălie ale lui Napoleon, ale ruşilor, prusacilor, polonezilor, hitleriştilor, bolşevicilor, partizanilor lituanieni. O bătălie care, cu intermitenţe nu prea mari, a durat cam două secole la rând. Acum vreo doisprezece ani, când se demolau clădirile şubrede de pe la periferiile capitalei, a fost descoperit un mormânt comun – imens, cu mii de schelete umane aranjate, ordonate în straturi. Obiectele, rămăşiţele de tot felul şi monedele descoperite acolo dovedeau că necropola era de pe timpurile lui Napoleon, din acea iarnă de groază a anului 1812 (noi, pruto-nistrenii, încă nu căzuserăm sub cizma muscălească; mai era până la 16 mai...), care a şi decimat, până atunci jumătate de an, să zicem, glorioasa armată franceză. Armată spulberată (şi) de spulberele iernii diavoleşti, cu temperaturi de până la fost minus 37 de grade Celsius. După dezastru, corsicanul încoronat spusese: „Am comis două erori. Prima a fost că am mers la Moscova. A doua, că am rămas prea mult acolo. De la sublim la ridicol nu-i decât un pas. Până pe 6 noiembrie, eram stăpânul Europei. Acum nu mai sunt”. Însă armata, „drogat㔠de fascinaţia geniului (nu obligatoriu... bun) al împăratului Napoleon, a regenerat, a reapărut, parcă, în toată fala sub tricolorul Franţei, numai că, în iunie 1915, la Waterloo, avea să lase în urma ei dramaticul, sugrumatul, nazonatul ecou al acelei exclamaţii: „La garde meurt, mais ne se rend pas!”. Dna Danute mă conduce spre un monitor din adâncul sălii, spunându-mi că pot viziona filmul „Armata pierdută a lui Napoleon”, în care se vorbeşte şi despre necropola de la Vilnius. Însă documentarul are o durată de peste 50 de minute, astfel că doar iau act, zicându-mi să-l vizionez pe net, adresa – chiar şi una românească! – fiindu-i următoarea: www.trilulilu.ro/video-cultura/armata-pierduta-a-lui-napoleon-documentar-2011. (Sper că şi cititorul va lăsa filmul pentru „mai apoi”, continuând să citească prezentele note...) Prin urmare, milităreşte, fac stânga-mprejur de la display, continuând să hălăduiesc prin alte săli ale imensului muzeu, culegându-le genericele tematice: Marele Ducat al Lituaniei; Lituania în sec. XIX; Viaţa ţăranilor: textile de interior şi veşminte; Interiorul caselor; Muzica; Confecţionarea crucilor... – în această expoziţie, ce reflectă o îndelungată tradiţie autohtonă, aflându-se monumente memoriale, sculptură populară, cruci din fier forjat, cioplite în lemn, în dependenţă de caracteristicile etnografice regionale. O mulţime de figurine ale îngerilor, fotografii cu procesiuni ritualice. Acum mai mulţi ani, această tradiţie a fost inclusă de UNESCO în Catalogul capodoperelor orale şi nemateriale al moştenirii umanităţii.

Rezumativ vorbind, în compartimentele sale (istorie şi istorie nouă, arheologie, etnografie, numismatică şi iconografie), Muzeul Naţional deţine circa 800 de mii de exponate.

Îi mulţumesc doamnei Danute pentru ghidaj, ies în spaţioasa curte a muzeului, în faţa căruia domină statuia Regelui Mindgaus pe tron. La câţiva paşi – parcul bătrân, dar nu prea mare, pe una din băncile căruia mă odihnesc o vreme. Soarele e cu adevărat torid, iar umbra arborilor seculari – întremătoare. Şi – o rememorare despre ceea ce simţeam acum câteva secunde: dacă afară sunt plus 27 de grade Celsius, în sălile muzeului (prelung: clădirea cu două niveluri are cam peste 100 de metri – e tot de mers prin ea, într-un capăt, apoi în celălalt) era „internat”, parcă, un mijloc de lună martie, probabil cu vreo 15-18 grade în termometre.

În complexul muzeal naţional intră şi Turnul lui Gedimnas spre care, contra a 5 litas (1,6 euro) mă urcă funicularul. Întregul complex arhitectural, din bolovani masivi de piatră şi cărămidă (nenumărată) constituia un castel înălţat (sec. XIII) din ordinul întemeietorului oraşului Vilnius, marele duce Gediminas. Era castel, dar şi bastion de apărare, şi temniţă, astăzi – unul din cele mai atractive spaţii pentru turişti, fie şi din motivul că, dimpreună cu colina pe care se află, fiind înalt de 48 de metri, se vede din fiece punct al capitalei. Dar până a ajunge aici, turnul e remarcat de vizitatorii străini şi pe herbul capitalei, dar şi pe simbolica statală lituaniană. După reinstaurarea independenţei, la 1 ianuarie 1918 în vârful turnului a fost arborat pentru prima oară drapelul Lituaniei. Din păcate, nu pentru mult timp. Curând, Lituania a fost ocupată de Polonia, iar a doua oară tricolorul apare în turn în octombrie 1939. Dar interveni noua ocupaţie, cea mai dură, sălbatic㠖 sovietică. (Alte asemănări dintre noi, pruto-nistrenii şi lituanieni: consecinţele mârşăviei istorice numită Pactul Ribentrop-Molotov!) În timpul războiului al doilea mondial turnul a avut de suferit mult. La începutul mişcării de eliberare naţională de la sfârşitul secolului trecut, pe 7 octombrie 1988, tricolorul lituanian este din nou arborat aici. Probabil, de data aceasta, pentru totdeauna! Aşa să fie! Ita sit! (lat.). Taigi bukite! (lit). – zic, amintindu-mi de acel lanţ viu de oameni ţinându-se de mâini pe distanţa Vilnius – Riga – Tallinn; lanţ pentru a consfinţi libertatea noastră, dar şi a lor; libertatea Statelor Baltice atât de urgisite şi ele, ca şi noi, de aceleaşi nedreptăţi sovietico-barbare... De pe colina unde se află turnul Gediminas văd, în dreapta, departe, peste Neman (Neris), turnul de televiziune unde, în 1990, tancurile sovietice au strivit tineri lituanieni care îşi apărau libertatea cuvântului ce trebuia să fie auzit şi „văzut” de lumea întreagă; libertatea asediată de trupele speciale, demente; asediată în turnul de televiziune, de unde clama viitoarea re-independenţă, re-eliberare, re-înălţare întru demnitate de popor, de stat – baltic, neînfricat.

Urc cele trei niveluri ale turnului Gediminas. La al doilea cat rog un domn neamţ să mă fotografieze lângă o fantomă teutonă: zalele cap picioare ale unui fost cavaler, plasat, cuminte, într-o nişă cu gură de foc, cândva, astăzi – gură din care se deschide un unghi al unei părţi din panorama Vilniusului. Iar sus, în turn, sub soarele arzător, sub fâlfâitul sonor al drapelului lituanian, vântul îţi resfiră pletele (pentru ca, probabil, să ţi se bronzeze şi creştetul...). Panorama deplină a capitalei cu apa strălucitoare a Nemanului. Declanşatoarele aparatelor de fotografiat. Cred că lui Marc Chagall i-ar fi plăcut şi acoperişurile Vilniusului, să le picteze, ca pe cele din Vitebsk.

Sentimentul de a nu-ţi veni să cobori, pentru că e bine aici, frumos, maiestuos chiar. Ce curios şi benefic melanj de jar solar şi răcoare de briză altisimă! Însă acolo, jos, urbea e ademenitoare cu alte şi alte vestigii, astfel că, foarte atent, faci primul pas, al doilea, al treilea... pe scările destul de abrupte, sprijinindu-ţi antebraţul de arama rece a balustradei şi aceast㠄injecţie” la diferenţa de temperatură metal – corp uman te înfiorează, parcă ţese ceva în interiorul tău.

Pe aleea ce o ia în diagonală de la pragul muzeului spre piaţa catedralei ţi se întâmplă să vezi şi reversul vieţii obişnuite: pe două bănci, stau instalaţi „ca acasă”, trei boschetari. Doi bărbaţi şi o femeie ce au discuţia şi grijile lor. Donatas îmi spunea ieri că, în Lituania, cerşetoria este interzisă prin lege, ceea ce însă nu poate împiedica pe vreun biet nevoiaş sau nenorocos (şi) din proprie vină/ slăbiciune de caracter să întindă mâna pentru un ban. Şi parcă aceasta aici nu se întâmplă defel mai rar ca la Chişinău, ba chiar ceva mai des, ca la Bucureşti…

La capătul aleii, pe dreapta, – un monument nearătos, dar ingenios, ce-mi înseninează oarecum firea, îmi luminează chipul. Pentru că am întâlnit un cunoscut, compoziţia de aramă cu basorelieful celui pe care îl invoc㠖 M. Dobujinski. Da, e vechiul meu prieten, cu care m-am întâlnit în studiul avangardismului şi în travaliul de elaborare a unei panorame a poeziei numeroaselor curente novatoare din primele decenii ale secolului trecut. Amân precizările până diseară sau mâine dimineaţă, când îi voi extrage de pe stick atât CV-ul, cât şi unele poeme pe care i le-am tradus pentru antologare.

În elementele-i implicite, prin spaţiile aerate dintre manifestări (din program constat că acestea se vor întâmpla în principiu în după-amiezi), un festival de poezie îţi permite să cunoşti mai bine, – dacă îţi propui şi aşa ceva – într-un mod inerent comparativ (nu poţi face abstracţie de mediul din care vii) realităţi culturale, intelectuale, toate – sociale, cum ar veni, între limite geografice „fixe” (aici ghilimelele ar vrea să sugereze multă relativitate – în manifestarea spiritualităţii unui popor sau altuia nu pot exista hotare decât concepute relativ şi delimitativ; precum avem noi românii de pretutindeni, astfel există şi lituanieni de pretutindeni, stabiliţi în multe orizonturi statale internaţionale). Iar dat fiind că hotelul în care stau este în imediata apropiere a Teatrului Naţional, bineînţeles că gândul mă duce şi la eminentul regizor Eimuntas Nekrosjius, personalitate de renume mondial, care sondează în zonele arhaice, în proto-mitologia folclorului poporului său cu misterioase rădăcini păgâne, dar şi a celei baltice în general, creând reprezentaţii poetic-metaforice ce pot fi numite ale sincretismului simbolistic „prelungit” spre un suprarealism postmodern. Această invocaţie e stimulată şi de panourile ce anunţă că, peste două zile, în capitală se va deschide cel de-al XL-lea festival internaţional de folclor.

Seara, ca pentru o anulare de amânare, revin la Mstislav Dobujinski, cu monumentul căruia m-am întâlnit, spuneam, chiar în plin centru Vilniusului, între Muzeul Naţional şi Turnul Catedralei. S-a născut (1875) în Novgorod în familia unui ofiţer de artilerie, familie ce descindea dintr-o veche spiţă de nobili lituanieni. Frecventează gimnaziul la Vilno (Vilnius). În anii 1895-1899 studiază dreptul la Universitatea din Petersburg. După primul curs încearcă să susţină admiterea la Academia de Arte, dar eşuează. Învaţă pictura în studiouri particulare. În 1899-1901, la München, frecventează şcoala lui A. Achbe. Debutează în calitate de grafician, ilustrând cărţi şi reviste, printre care operele lui F. Sologub, A. Remizov, V. Ivanov, G. Ciulkov, dar şi pe cele ale clasicilor literaturii universale – A. Puşkin, F. Dostoievski, H.-C. Andersen. Grafica îi aduce celebritatea. A activat în diverse teatre importante din cele două capitale ruse. În 1924 îşi ia cetăţenie lituaniană, lucrând în teatrul din Riga şi cel din Kaunas. În 1939 pleacă în SUA să elaboreze decorul spectacolului dostoievskian „Demonii”. Nu mai revine în Lituania ocupată de sovietici, trecând printr-o perioadă de privaţiuni şi grele încercări. Moare în 1957.

Din textele pe care i le-am tradus, îl reţin pe acesta, intitulat „După reprezentaţia piesei Teatrul de bâlci” a lui Blok”: Umbre pe pereţi,/ Pe măşti/ Plescăie-n ciudată horă./ Umbre şi măşti –/ În Lume – totul./ Sub măşti – măştile,/ Sub ele îns㠖 Nimicul;/ „Nimicul” se repetă,/ Apăru dublura lui./ Pierrot – Arlechin –/ Miri gemeni,/ O singură mireasă/ După uşă – Moartea./ Dincolo de pământ sub picioare –/ Tăcere – Nimic./ Într-acolo – Arlechinul!/ Dintr-acolo – Moartea –/ Eternă mireasă,/ Soţie şi Mamă. –/ Bucură-te, Pierrot,/ Tu eşti unul şi mire,/ Mireasa-i în urm㠖/ Aşteaptă: nu vezi. Nu plânge, Pierrot,/ Tu eşti mire – tu eşti dublat:/ Vei îmbrăţişa Arlechinul/ În îmbrăţişarea Ei”.

Aceste versuri par a fi perfect potrivite cu vecinătatea Teatrului Naţional, pe frontispiciu cu un trio de statui, trei graţii în negru ce poartă măşti aurii-stălucitoare. E o faţadă destul de expresivă.

© 2007 Revista Ramuri