Au fost 71 de ani de la cutremurul din 10 noiembrie 1940. Aveam patru ani, dar mi-l amintesc. Eram la bunicii dinspre mamă, în casa lor din Brăila. Numai cu ei. Tata şi mama cred că au trăit evenimentul la Constanţa, încă nu reveniseră în Brăila după cei trei ani în care fuseserăm constănţeni. Eram deci la bunici, dormeam într-un pat larg între ei şi noaptea s-a zguduit pământul. Bunicul m-a luat în braţe şi a ieşit cu mine în curte, bunica după noi, apoi în stradă, de frica prăbuşirii casei, ceea ce totuşi nu s-a întâmplat. Când s-a făcut ziuă am plecat cu bunica de mână prin oraş, să vedem urmările cataclismului. Erau case prăbuşite, oameni ieşiţi în puhoaie pe străzi. Am ajuns în bulevadul Cuza, la casa familiei Manea, rudele noastre, doritori să ştim dacă au păţit ceva. Nimic mai mult decât sperietura. Casa lor, o casă-vagon tipică pentru vechea provincie, rămăsese în picioare.

Dar să vin la zi. Sfârşitul de an (tot mai apropiat) aş spune că, în ce mă priveşte, nu a fost tocmai rău. Am luat Premiul Naţional de Literatură. I-l datorez, în fond, lui N. Manolescu, fiindcă el m-a nominalizat. Lui şi lui Fănuş care, şi el nominalizat, făcu greşeala să moară înainte de atribuire. L-ar fi luat el, cu siguranţă şi pe drept. Postum însă nu-l putea lua, astfel sunt reglementările, aşa că m-am văzut premiat eu, celălalt nominalizat.

Ora 2 şi jumătate. Treaz, dar inapt să citesc. Durere în braţ, nu prea mare, dar persistentă. Pândeşte, ameninţă. G. se reface lent după gripă. Îmi spune că nu e cazul să fiu bolnav şi eu, măcar până ea se reface. Aşa e şi nici nu sunt, cred, dincolo de o slăbire generală a puterilor pe care nu pot spune că n-o resimt. Am urcat fără liftul defect cele trei etaje şi gâfâi, am dureri în picioare, respiraţia grea. Să mai vedem.

Altceva. Am fost, acum două seri, la deschiderea unei expoziţii privitoare la Sighet şi la deportările din Bărăgan. Romi Rusan mi-a dat o cărticică despre aceste deportări, elocventă prin mărturia faptelor. Voi scrie la rubrica din R.L. ceva despre carte, am şi găsit titlul pentru articol: Tragismul unei statistici.

În altă ordine de idei: iarna se instalează tot mai clar. În casă e cald, dar afară sunt numai 2 grade.

Ieşire scurtă dimineţile după ziare şi cam atât. O excepţie ieri: am fost la Radio să încasez un onorariu apoi, în acelaşi scop, la R.L. Întoarcere rapidă acasă. Rapidă, cu toate că dificilă: mă rodea un pantof. E şi frig, ceea ce mă crispează şi mă decide să nu ies. În casă e cald, cred că sunt 30 de grade. De-ar ţine!

Sunt totuşi căutat pentru participarea la comemorări diverse, lansări de carte, acum, pe 13 (chiar de ziua G.) să vorbesc la Muzeul Literaturii despre Labiş. Am mai făcut-o acum câţiva ani, o voi face şi acum pentru că i-am promis Margaretei Labiş. Trebuie să mă duc. Altă angajare: să citesc, vreme de un an (!), la o emisiune de la Radio Cultural, pagini din cartea de memorii, să evoc, astfel cum mi s-a spus, scriitori pe care i-am cunoscut şi care „nu mai sunt vii”.

Ora 5 dimineaţa. Azi e ziua G. Va merge la redacţia ei, apoi la un spectacol unde se va produce Adrian, nepotul nostru. Eu, la 13,30, voi fi la Muzeul Literaturii la reuniunea comemorativă Labiş. M-au trecut pe afiş fără să mă mai întrebe dacă voi fi în stare să mă prezint. Am văzut că vor mai veni: Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache, Marga şi Teodora Labiş, surorile poetului.

Ora 1 (noaptea). A fost ziua G. , cu multe telefoane şi mesaje pe Internet. Eu m-am înfăţişat la întâlnirea consacrată lui Labiş unde au fost şi Margareta şi Teodora Labiş. Vorbitori: Alex, Daniel Cristea-Enache, Eugen Simion, Lucian Chişu, eu. Au mai intervenit Ion Brad şi Ion Gheorghe, ca foşti colegi ai poetului la Şcoala de Literatură. Radu Cârneci s-a înscris şi el printre vorbitori. Întâlnirea s-a lărgit cu recitări din lirica poetului, de către doi actori. Nu prea reuşite, recitările. Altora totuşi le-au plăcut. Oricum, luarea în discuţie a lui Labiş, destul de aprinsă, la aproape şaizeci de ani de la moarte, e semn de rezistenţă. Al rezistenţei ca poet şi ca figură publică, istorică, mereu de prim-plan şi fără ajutorul televiziunilor care azi fac şi desfac totul. Eu am spus câteva lucruri despre omul Labiş, despre omul exterior, nu mai mult. L-am văzut în câteva rânduri pe Labiş la Facultate şi, ultima dată, la restaurantul „Dunărea” unde, la o masă, bea bere şi discuta aprins, după cât mi-am dat seama, cu fostul meu coleg de studenţie Vasile Moldoveanu. Acesta, ca şi Labiş, fusese, înainte de Filologie, student al faimoasei Şcoli de Literatură „M. Eminescu“, unde s-au cunoscut.