Deşi, cronologic vorbind, ar aparţine grupului 2000, Camil Tănăsescu se diferenţiază de mulţi dintre colegii lui de promoţie. Căci, fără a împărtăşi spiritul de frondă sau autenticismul în cheie mizerabilistă prin care valul şi-a anunţat zgomotos intrarea în scenă, el ni se înfăţisează (ca şi Moni Stănilă sau Florin Caragiu) drept un poet cu apetit metafizic, ce apelează la resursele poeziei eterne şi încearcă să facă din actul poetic o modalitate de regăsire a drumului către sacru. Lirismul său are uneori accente psaltice, alteori poetul construieşte în jurul unui sâmbure epic poeme parabolice care posedă ceva din aerul vechilor cărţi de înţelepciune. Aşa se întâmplă şi în volumul In corpore, editura Aius, 2013, conceput ca un triptic, replică poate, peste vremuri, a comediei danteşti, unde sunt trecute în revistă, pe rând, purgatoriul uman, plasat sub semnul destinului, paradisul divin şi infernul. Pornind astfel de la mitul perechii primordiale, înzestrate, din perspectiva sa, cu inepuizabile puteri creatoare, autorul sfârşeşte prin a intona o laudă a cuvântului însoţit de melos (prin urmare, a poeziei), din care s-au născut deopotrivă timpul, elementele, spaţiul, istoria: Cântările în livezile pârguite,/ atrag cuvintele să vopsească mai apăsat florile/ fără a se pierde în timp./ Când florile îşi reiau parfumul an de an,/ cuvintele păstrează în veşnicie înţelesul lutului,/ oricâte chemări ar urma,/ chiar până la sfârşitul/ dimineţii de cristal./ Înmulţit prin plânsul privighetorii,/ cuvântul măsoară stelele, /numără corăbiile,/ brodează cu flori aripile păsărilor rătăcitoare (Adam şi Eva). În schimb, amplul poem Faraonul e o panoramă a deşertăciunii, în care răsună ecouri din Cartea Ecclesiatului, o meditaţie asupra devenirii istorice şi a destinului omenesc, având, ambele, drept termen final, ca şi la Eminescu, neantul : „Stăpânul este timpul, nu omul”./ Spre ce vecie să mergi,/ dacă toate apele se adună,/ dacă nisipul se zbate în acelaşi loc,/ dacă timpul se trece în timp./ Câteva clipe îi trebuie zeului să moară,/ au trecut atâtea nopţi nestinse,/ fără să fi stăpânit veşnicia./ Cetăţile pustiului s-au trecut însetate/ în nisipuri putrezite, nicio urmă nu e stăpânită;/ umbrele rostesc, ca păsările morţii, tăcerea. Parcurgând asemenea compoziţii, nu poţi să nu constaţi că poetul este atras de pânzele de mari dimensiuni ce au dramatismul, dar şi teatralitatea unor tablouri romantice, elaborează poeme care mizează pe dialog şi sunt în realitate puneri în scenă abil regizate, pe al căror parcurs se aud cum sună parcă din nou tiradele romantismului: Privea zâmbetul şiret al stăpânului,/ semăna cu un zimbru din pădurile lui./ „Luminate, munţii mei ţin aur mult,/ e al tău, lasă-mi copiii,/ ei sunt ochii pe care mi-i smulgi,/ nu mă lăsa orb, ia-mi viaţa zălog”./ Sultanul caută în gând oglinda florilor,/ dar marea bucurie era să-l vadă orb./ „Eu sunt ca zeii tăi”./ ”Luminate, am doi stăpâni,/ pe tine pe pământ şi pe Dumnezeu în cer./ La voi mă rog să fiu iertat”. /Adulat, Sultanul tună:/ „Adu-l”(poemul Adu-l). Nu lipsesc nici viziunile apocaloptice, proiectate la scară gigantică (poemul Pictorul), sunt invocate Pasărea Vieţii şi Îngerul Brancoviei, în proiecţii alegorice, traversate de prezenţe pline de stranietate, căci, în total răspăr faţă de şcoala autenticistă, Camil Tănăsescu e un fantast posedat de himere pe care încearcă să le exorcizeze prin magia (nu neapărat albă) a scrierii. El compune în cheie maximalistă, la modul spectacular, textele sale se nasc dintr-un soi de inflaţie a imaginarului, iar personajul liric, pe care îl ghicim în culisele acestui spectacol care parcă ar vrea să-şi amâne finalul la nesfârşit, capătă uneori ipostaza inocentă a ucenicului vrăjitor, copleşit de torenţialitatea propriilor sale imagini: Era sfârşitul, timpul în succesiunea lui/ se oprise în coarnele de cleştar ale taurului,/ se extinsese, se remodelase,/ distrugând şi păstrând doar culoarea plăcerii./ Altfel, totul era închis, pentru orice/ şi trecut peste oricine./ Închis în trupul taurului, timpul/ar fi devenit etern, prin ceea ce a trecut, / fără ceea ce a rămas./ Reamintirea perpetuă face posibilă / uitarea începutului şi ca în orice speculaţie,/ fiecare crede ceea ce vrea sau pune punct,/ lăsând nelămurită prin slăbiciunea simţurilor,/ nedumerirea. (Îngerul Brancoviei). Tocmai de aceea, dialogul poetului cu muza va fi unul neliniştit, doldora de întrebări anxioase, plasate sub semnul timpului muribund (căci orice spectacol e, chiar prin natura lui, efemer), luxuriantele jocuri ale imaginarului sunt pândite de umbra înfricoşătoare a morţii: O urmă lângă urmele mele aleargă,/ nu sunt urmele muzei./ E urma morţii ieşită din apa albastră,/ din frânghiile aruncate-n disperare,/ din otrava dulce a sacrificiului, din venele negre rupte de cuţite şi şinele de tren./ Dornică de carne arunc ucigătoarea mână,/ îi vând sufletul ce vrea să reînvie,/ dar, unde-i chipul muzei,/ unde-i libertatea-mpotrivirii,/ unde-i refugiul visului?/ O umbră lângă umbra mea apasă/ şi mă-nsoţeşte în treceri pe coline, / în timp ce mireasma câmpiei îşi pierde parfumul. (Poetul şi muza). Spaţiul poetizării se dovedeşte astfel a fi infern şi paradis totodată, poetul poartă în acelaşi timp semnele harului şi stigmatele damnării, e, simultan, damnat şi ales (În cavoul timpului pierdut cu singurătatea, / poetul încearcă oceanul morţii, / cu promisiunile sordide ale paradisului/ şi cruntele încercări ale sufletului în iad.), trăind însă într-o simbioză perfectă cu cuvintele şi asimilându-şi puterile lor creative, dar şi destructive: Odată intrate în sânge, cuvintele nu se văd, / le simţi ca pe prietenul adevărat. / Poetul le slujeşte şi le e stăpân,/ Însufleţit de sacrul cuvânt Poetul nu moare! (Geniul). Destinul uman îşi găseşte astfel împlinirea supremă în persoana poetului, căruia îi este consacrată aproape în totalitate partea cea mai substanţială a volumului, capitolul Omul are destinul. Dar Camil Tănăsescu este un poet cu vocaţia construcţiei, a cărţii perfect rotunjite, astfel încât viziunilor anxioase din prima secvenţă li se adaugă trările mistice, orchestrate în acorduri de muzică psaltică din ciclul Divinitatea are paradisul, precum şi cele trei poeme din Diavolul are infernul, prin care colcăie culoarea sulfuroasă a crimei. Iar, în felul acesta, reuşeşte să le ofere cititorilor un volum bine închegat, care se singularizează în contextul liricii 2000, dorindu-se (păstrând, fireşte, proporţiile) o comedie dantescă sau o Legendă a secolelor. Ceea ce dovedeşte din partea poetului un curaj aproape nebun, căci miza e uriaşă!