Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Vânătorul de cuvinte

        de Marian Barbu

Octavian Doclin şi-a statornicit obiceiul de a-şi lua parteneri, la vizualizarea actelor de creaţie, cărturari tot unul şi unul, aleşi, nu e aşa?!, pe sprânceană. La volumul de poeme Firul cu plumb (2011), clapele celor două coperţi au înscrise texte critice (de recomandare, nu?!) semnate de Ion Pop (de la Cluj-Napoca) şi de Al. Cistelecan (de la Tg. Mureş). Iar pentru convingerea totală a sonorităţilor poemelor sale, şi-a luat ca asociat fidelitatea limbii engleze, intrată de multă vreme în patronajul Adei Cruceanu (soţia sa). Cartea, în ediţie bilingvă, română / engleză, a fost tipărită la editura lui Lucian Alexiu, din Timişoara, Anthropos.

Alte „întărituri” de cultură: Ioan (19:22) – Ce am scris, am scris, şi R. M. Rilke (În cercuri ce cresc îmi duc viaţa, şi aşa / tot trec peste lucruri din cerc în alt cerc. / Pe ultimul poate nu-l voi încheia, / dar vreau să-l încerc...).

După turul a două lecturi – de informare şi de orientare – pentru a stabili cota de critică literară ce trebuia dezvoltată, am concis că indicatorii, să le spunem biografici, sunt pertinenţi în întreaga lor desfoliere de 18 falduri de tip expresionist, unele având trimitere sau rezonanţă biblică.

Evidenţiem şi noi câteva, nu înainte de a zăbovi un pocco asupra formulării ca atare – firul cu plumb.

De regulă, nu ştiu dacă numai în spaţiul românesc, dar la ridicarea bisericilor şi mănăstirilor, a clădirilor de mai joasă şi mai ridicată înălţime, pentru a stabiliza linia dreaptă a zidului, în alte vremuri se folosea firul cu plumb, ca un îndreptar de siguranţă.

În cazul volumului doclinian, se cuvine să-l credem pe creator că verticalitatea poemelor sale – la nivelul stratificării ideilor, ca şi al formelor de expunere (citeşte – de aşezare expresionistă) – ne comunică lucid, nu îndoielnic, o anume stare de a fi, prin care adierile religioase se simt la locul potrivit şi, mai ales, într-un timp potrivit. De aici, decurge toată sobrietatea expozeurilor lirico-epice, care dau o dimensiune reală trăirilor poetului, chinuit de naşterea cuvântului.

Intrând în arsenalul de mijloace fixe, existente în depozitul de inspiraţie docliniană, cârjelor poetice, cum le-am zis eu în comentariul critic acordat volumului Sălaşe în iarnă (Ion Pop le-a spus un soi de personaje alegorice), acum eu, Marian Barbu, le-aş spune indicatori cu valenţă generică, îşi fac simţită prezenţa şi în acest orientat volum de poeme.

În febra imaginarului expresionist, care-i tulbură, pentru moment, realegerea cuvântului, ce l-a pustiit niciodată îndeajuns, dezmeticindu-se, poetul se destăinuie aproapelui – şi despre vise, elementele concrete care le străjuiau, despre propria-i familie, soţie, copii, sat, ape, dealuri vii. Chiar despre poarta cerului, despre cruce. Un transfer oximoronic, unicat în poezia română: o luminiţă simţi cum se stinge în ochi / şi crucea de pe frunte / aprinzându-se. (9. Cruce arzând).

Revine, în pas poetic, la primul născut (11. Piatra; prima semnalare fusese în 5. Izvorul fierbinte, cu dedicaţie – Lui Ionuţ, fiul meu dintâi).

Un poem de şapte versuri se intitulează Piatra. Termenul ca atare are alte conotaţii decât i-a conferit Nichita Stănescu, ori George Vulturescu, doi dintre contemporanii noştri.

După cum se va vedea, poetul de acum îi infuzează radiaţii din ordinul filosofiei (teoretice): a şti înseamnă oare să te temi? Absenţa semnelor de ortografie determină pe analizator să aibă câmp deschis unor interpretări speculative. În context, nu e cazul!

Cuvântul rămâne suspectat în toată materialitatea lui, destul de stranie – personificat, de?! – are vârstă, are bogăţie, doarme, este şi prezicător. Toate trecerile poetice ale lui Octavian Doclin sunt imbolduri de cugetare ale unei alte vârste care, volens-nolens, se instalează în evoluţia noastră. Ori, scriitorul se află la pândă de clipe, ca să o poată opri pe una dintre ele în loc, în drumul său ascensional. Nu de alta, dar printr-o incizie anume să-i studieze structura. Mă întreb, nu e prea mult să formulez vreo trimitere spre Faust?

Într-un calup de Cinci viziuni ale Meşterului zidar la bătrâneţe (labă... sic!) (epilog) dăm la nr. 4, peste un text în care autorul surprinde bizarul ca existenţă poetică, pe care l-am reţinut în contul lui Nichita. Iată-l în întregime: Obosit sărăcit de cuvinte / poemul căzu înaintea intrării în cortul poemei / adormind pe loc. / Însă mai fu auzit de cea dinlăuntru / vorbind în somn doar atât: / am de toate numai atunci / când nu-ţi cer nimic. Celelalte viziuni se constituie ca fiind apanajul unui versificator îndemânatic. Aşa se defineşte orice homo ludens!

De amicitia este întregul ciclu, intitulat Poemul minim într-un vers, dedicat lui Florin Safer, înrobitul de Carte, prietenul meu, Evreul.

Dedicaţii apar şi în Poeme din mileniul trecut (bănuiesc că al doilea?) (neincluse în volume). Imprecizia asta derutează! Primesc coroniţă de apreciere Gh. Grigurcu (cel din 1970, când era în Oradea la revista Familia), Protopopul de Reşiţa, dr. Vasile Petrica, Ion Cocora, Petre Stoica, Mircea Dinescu, Ion Chichere, Marin Almăjan, Nicolae Irimia, Nichita Stănescu, Eminescu, Sorin Gârjan ş.a.

La toate aceste poeme, purtătoare cu şi de coroniţe, nu întâlnim oficii de natură encomiastică, aşa cum s-ar putea crede, la prima vedere, ci texte în care se subliniază o amintire, un fragment de întâlnire cu scop, o relatare a locuirii unei clipe etc. De aceea, fiecare poezie (de data aceasta) stă sub zodia „binefacerii” unui poet consacrat, cum se arată a fi şi a rămâne Octavian Doclin.

Teama de a fi aliniaţi celor drepţi, într-o lume a unui Dincolo neşovăitor, poate chiar spaima de a nu putea face nimic printr-un refuz categoric îl obligă pe poet să redacteze trei catrene, cu ultimul vers repetitiv – Dar fără moarte, niciodată. Titlul este extrem de cuprinzător în aria semantică a lui – Calendar.

Şi ca orice român neaoş, măsurător de lume, cum i-a spus Alecsandri, Doclin conştientizează dispariţia (lentă sau bruscă), avertizându-i pe fiii săi (şi altfel), nu arghezian, blând, ipotetic, ca în balada Mioriţa, nu prin imperative de tip eminescian etc., etc., ci... dur. Reproduc cele zece versuri ale poemului O altă poruncă pentru fiii mei (şi altfel), fiindcă este o creaţie antologică, de referinţă, cu temă: Când un spin vă intră în deget / sângele să-l gustaţi ca pe un duh al casei. / Descântaţi melcul cu vorbele mele/ pe care le citiţi doar acum / (în anul Domnului Vostru) / şi înţelegeţi că adevărul / despre sensul mersului racului / este simbolul vieţii mele / cea contemporană cu aceeaşi culoare/ a ochilor Dumneavoastră.

La o asemenea capodoperă de tip modern, se găseşte punctată in nuce clarificarea unei concepţii panteiste, motivată şi de matricea rurală a poetului. Aceasta, se ştie, a fost dezvoltată emblematic de către Blaga, ramificată în creaţia poetică şi dramatică, precum şi în discursul de recepţie la Academia Română, în 1936 – Elogiul satului românesc.

În varianta Doclin, cuvintele, rezervoare de timp şi spaţiu, se aşază în subordinea altui adverb, de data aceasta, la timp, – când – şi împreună cu poetul mărşăluiesc spre rostirea adevărului privind viaţa unui scriitor. Copiii cresc cu amintirea tatălui, amintire care se va încărca de ideaţie pe măsură ce vor începe şi ei să-şi numere cercurile de vârstă.

Filologul orădean, Octavian Doclin, scrisul poetic al acestuia, destul de sever stilistic, a făcut casă bună cu traducătorul de engleză (întâmplare fericită şi pentru soţia, Ada Cruceanu, sibiancă, absolventă a secţiei română-engleză a Universităţii din Bucureşti), astfel încât doar circulaţia scrisului celor doi poate da măsura înaltă a acestei de apreciat colaborări.

© 2007 Revista Ramuri