Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Patrii lingvistice

        de Paul Aretzu

Poetul, criticul Dumitru Chioaru este şi un serios comparatist, disciplină pe care o exercită la nivel academic. Noua sa carte, Bilingvismul creator, subintitulată Studii de literatură comparată despre scriitori de expresie română şi franceză (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013), are trăsături de contiguitate cu cea precedentă, Arta comparaţiei (2009). Aceea căuta (bazându-se pe diferenţa specifică) un numitor comun al literaturii din Ardeal. Ideea nu era chiar nouă, criticul Cornel Ungureanu fiind preocupat de o geografie literară şi susţinând teoria unui areal cultural mitteleuropean.

În prefaţă (Despre bilingvismul creator) sunt precizate reperele lucrării. Bilingvismul poate fi un proces natural, mai ales în cazul familiilor mixte, şi dobândit, prin învăţarea pe cont propriu a unei noi limbi. Altfel spus, colectiv, în situaţia minorităţilor, şi individual, prin strădanie proprie. Termenul de bilingvism creator se referă la scriitorii care folosesc în opera lor două limbi. De regulă, aceştia provin din culturi minore şi adoptă limbi de circulaţie. Ei vin în limba nouă şi cu specificul culturii vernaculare. A scrie, simultan sau succesiv, în două limbi presupune o deosebită flexibilitate, practic, o dedublare: „Bilingvismul este o dovadă în plus că eul creator este plural, unitate proteică şi dialectică dintre identitate şi alteritate” (p. 9).

În lucrarea sa, Dumitru Chioaru analizează comparativ nouă scriitori români care au scris şi în franceză. Opţiunea pentru această limbă, ni se spune, este determinată de originea latină comună, de tradiţiile culturale îndelungate, precum şi de atracţia specială pe care Parisul a produs-o, de-a lungul timpului, asupra elitelor româneşti: „Dar România n-a fost niciodată o ţară francofonă ci filofrancez㔠(p. 11). Cercetătorul susţine că a fost interesat de înţelegerea, cu prioritate, a momentului crucial de trecere de la limba maternă la cea franceză, căutând motive şi efecte ale acestei transmutaţii cu impact psihic, descifrând doza de conflict şi de congruenţă dintre identitate şi alteritate. El face o distincţie netă între autotraducere, când scriitorul continuă să rămână în limba naturală, şi bilingvismul creator, când opera este generată direct în interiorul şi cu mijloacele fiecărei limbi.

Urmând gradul de autenticitate al bilingvismului, cartea stabileşte trei stadii: Între autotraducere şi bilingvism creator, Experienţe avangardiste de bilingvism creator şi Scriitori bilingvi universali. Fiecare capitol este ilustrat prin scriitori adecvaţi.

În prima parte, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Macedonski şi Panait Istrati reprezintă etape progresive ale procesului de anabolizare a noii limbi. Bolintineanu a tradus în franceză o amplă antologie poetică, Brises d’Orient, publicată în 1866, la Paris. Autorul studiase şi petrecuse destul timp în capitala culturală a lumii. Dotat cu o deosebită abilitate a versificaţiei, a ştiut să găsească lesne echivalări ritmice impresive, apreciate la vremea aceea de Victor Hugo şi de Théodore de Banville. Traducerea, însă, se dovedeşte o rescriere, o adecvare la spiritul limbii franceze (aflată într-un stadiu de cristalizare cu totul superior celei române). Nescriind în limba franceză, ci echivalând, Dimitrie Bolintineanu nu este trecut în categoria poeţilor români bilingvi.

O evoluţie, în acest sens, o marchează Alexandru Macedonski, publicând în limba franceză un volum de poezie, Bronzes (1897), şi un roman erotic şi exotic, Le calvaire du feu (1906). Mai important este, în cazul lui, importul de simbolism şi de spirit occidental, deschizând astfel „calea de afirmare a modernismului românesc” (p. 27). Macedonski participă direct la agitaţiile literare franceze, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar adevărata lui valoare se recunoaşte în poezia scrisă în limba română. Nu este nici el un poet bilingv, însă face trecerea spre această categorie. Traducând (adaptând) fie dintr-o limbă, fie din cealaltă, înţelege, cu claritate, că au coduri culturale diferite. Se conchide, cu privire la încadrarea în tema cărţii: „Dar partea pozitivă a experienţei bilingvismului în cazul lui Alexandru Macedonski este că, scriind fără a excela în franceză, el a ajuns să fie cu adevărat creator de poezie şi de şcoală în limba român㔠(p. 35).

Nici pe Panait Istrati nu-l consideră un scriitor bilingv, în sens propriu. Bolnav de ftizie, fire aventurieră, devine celebru în Franţa, în urma unei tentative de sinucidere şi a descoperirii talentului său de povestitor, cu totul aparte, de către Romain Rolland. Scrie direct în limba franceză şi îşi traduce singur textele în limba română. Introduce în limba de adopţie numeroase idiomatisme. În 1929 se dezice de ataşamentul procomunist, fapt care îi atrage resentimente din partea protectorului său şi a intelectualităţii franceze cu convingeri de stânga. Moare dezolat, dezavuat din ambele părţi politice. Panait Istrati a scris într-o franceză învăţată empiric şi apoi s-a tradus în româneşte. Talentul său de povestitor nativ a învins inhibiţiile legate de noua limbă. Trăsături ale limbii române rămân însă în scrisul francez, dându-i originalitate. Folosirea multor cuvinte şi expresii româneşti, netraduse sau vag adaptate, dovedeşte faptul că autorul gândea în limba sa. Dumitru Chioaru consideră autotraducerile sub nivelul originalelor franceze.

Avangardiştii au depăşit cu dezinvoltură graniţele lingvistice. Capitolul Experineţe avangardiste de bilingvism creator este ilustrat prin patru scriitori marcanţi: Tristan Tzara, B. Fundoianu (Benjamin Fondane), Ilarie Voronca, Gherasim Luca.

În cazul celui dintâi, comentariul se face comparându-se poemele scrise, între 1913 şi 1915, în limba română şi cele scrise în limba franceză, publicate în 1918 în volumul Vingt-cinq počmes, după vestitul moment al insurgenţei de la Cabaretul Voltaire, din Zürich. Autorul găseşte atât aspecte de continuitate, cât şi de discontinuitate. Inserarea unor versuri sau chiar poeme, din perioada românească, între textele franceze, este un indiciu al premeditării dadaismului (lansat explicit ulterior).

B. Bundoianu susţinea, paradoxal, că şansa literaturii noastre este să se exprime în limba franceză, practicând un bilingvism oportunist, recurgând la o limbă internaţională, nu prin traducere, ci prin adopţie. Poetul însuşi îşi reneagă poezia românească (tradiţionalistă, expresionistă), noua sa identitate onomastică, Benjamin Fondane, sugerând că e vorba de un poet nou, preschimbat în avangardist. Dumitru Chioaru, ca şi Ion Pop, înclină, totuşi, spre opinia de continuitate. Imaginea emblematică a poetului este omul dezrădăcinat, străinul, reprezentat prin Ulisse, surclasând şi perioada românească şi pe cea din afară. Eroul lui Fondane este un sine pe care nu-l mai recunoaşte nimeni, aflat într-un exil neîntrerupt. Apogeul dramei sale îl constituie înstrăinarea de patria lingvistică.

Un neliniştit, sfârşind prin a se sinucide, a fost şi Ilarie Voronca. Un căutător de noi soluţii în poezie, a propus integralismul, contrariindu-şi comilitonii avangardişti prin opţiunea pentru un clasicism modern. Specific poeziei sale este imagismul excesiv. În limba română a scris zece cărţi. După expatrierea în Franţa, în 1933, şi-a tradus câteva volume. Cărţile în limba franceză (zece, antume) au fost bine primite de critică. Poetul şi-a temperat vizionarismul din perioada românească, printr-o surdină clasicistă şi prin adoptarea umanitarismului. Alinierea stilului său la convingerile de stânga, care molipsiseră intelectualitatea franceză, a fost în detrimentul calităţii literare.

Purtat de valul avangardist, Gherasim Luca este un negativist de tip psihanalitic, preocupat de crearea unui Non-Oedip. După o perioadă în care a scris în limba română, se expatriază în 1952 şi se stabileşte la Paris (în 1953). Are o existenţă nonconformistă, sinucigându-se, prin înec, în Sena, la 81 de ani. Căutarea unui Non-Oedip este revolta poetului (rămas orfan de tată, la vârsta de un an) contra fatalităţii, este dorinţa de a refuza naşterea, pentru a evita traumatismul natal. Soluţia, una poetică, utopică, este reinventarea existenţei, a iubirii, anihilarea conflictului sexual, prin androginie. Ontologia non-oedipiană este una exclusiv lingvistică. Decontrucţia semnificantului, pe care o practică, va duce la o poezie sonoră, la bâmbâiala poetică, semnificatul fiind şi el unul pur sonor, susţinut de ritm. În teoria sa non-oedipiană, acest demers ar reprezenta distrugerea corpului, purtător al destinului, îngrăditor al libertăţii. Poezia sonoră mută domeniul liric în teatralitate. Renunţându-se la limbajul convenţional, poezia sonoră este supraetnică. Pentru a-l defini, Dumitru Chioau îi atribuie lui Gherasim Luca termenul de a-lingv, nu bilingv (scrisul său asumând o limbă proprie, aproape nonidiomatică).

Ultimul capitol al cărţii se ocupă de Emil Cioran şi Eugen Ionescu/ Eugčne Ionesco. Are loc o abatere de la regula de până aici, trecându-se în alt domeniu decât cel poetic.

Cioran este considerat unul dintre marii scriitori bilingvi. Renunţarea la limba română a fost urmarea sentimentului de dezrădăcinare. Renunţarea la limba maternă produce mutaţii, schimbarea identităţii, estomparea memoriei şi a afectivităţii, asumarea condiţiei de străin, alteritatea. Faţă de pitorescul limbii române, limba franceză i-a impus rigorile raţionalităţii. Între cărţile româneşti şi cele franceze există totuşi o continuitate evidentă de gândire. Ceea ce diferă, din ce în ce mai mult, este atitudinea, stilul. Cărţile franceze vor fi mai conceptualizate. Cioran recurge la fragmentarism, la o sofistică flexibilă, la plenaritatea aforismului, la o raţionalitate pascaliană. Limba română este barocă, sentimentală, lirică, pe cînd limba franceză este insidioasă, studiată, păstrând întotdeauna rezerve. Expansivitatea românească se transformă, în canonul francez, în scepticism.

Eugen Ionescu a avut o copilărie şi o adolescenţă instabile, născut în România, stabilit, un timp, la Paris, revenit, făcând liceul şi Facultatea de litere la Bucureşti, stabilit, apoi, definitiv, după 1942, în Franţa. S-a considerat, totuşi, un străin în ambele ţări, mai apropiat de Franţa. Stânjenit de provincialismul literaturii române, se va despărţi de ea definitiv, din momentul rezidenţei pariziene. Franţa îi asigură protecţie în faţa extremismelor politice. Opera care realizează bilingvismul autorului este, într-o formă embrionară, în limba română, Englezeşte fără profesor, devenită în limba franceză La cantatrice chauve, care i-a adus şi celebritatea. Cele două piese au elemente comune, dar şi diferenţe, concepţia franceză accentuând teatralitatea şi sporind gradul absurdului.

Cartea lui Dumitru Chioaru este captivantă, inedită în domeniul comparatismului, tratând dinamic, elegant scriitori români, din timpuri diferite, care au forţat bariera lingvistică, ţintind universalitatea, păstrând însă, fără îndoială, în limba de adopţie, formatul românesc indelebil. Scriitorii autotraduşi au încercat un simplu export, nu neglijabil. Bilingvii propriu-zişi s-au transferat în limba franceză, făcând un efort dureros de amnezie etnică, de înstrăinare, iniţiind însă o nouă aventură ontică.

© 2007 Revista Ramuri