Un policier livresc, o pseudo-parodie a conspiraţiilor, un roman în roman, o Matrioşcă desperecheată sau câte puţin din toate sunt îmbinate de Şerban Tomşa în noul său roman, Călugărul negru (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013). Modelul/ ideea/ pretextul au ca sursă o povestire cehoviană, Călugărul negru. Povestea omului căruia îi sunt furate visele capătă accente de thriller: dincolo de seria de crime inexplicabile, însoţite de mesaje criptice, dedublarea eroului este complicată de o substituţie de identitate: datorită unei asemănari fizice izbitoare, Oreste Şerbănescu este luat drept Oskar Omer. Romanul-jurnal consemnează şi încadrează premisele aventurii: „1.Eram îndrăgostit de prea multă vreme de aceeaşi fată. 2. Am fost confundat de toată lumea, în mod inexplicabil, cu un localnic plecat de multă vreme din urbe. 3. În oraş s-au petrecut mai multe crime, iar ucigaşul a rămas nedescoperit. 4. Din motive necunoscute am început să fiu urmărit de nişte bărbaţi cu un aspect sinistru.”

Jurnalul dedublării notează, înregistrează efectele secundare ale mirajului ficţiunii. Toate firele narative au un subtext livresc. Ioana, iubirea ce-l ţine captiv şi-l determină să se reîntoarcă în oraşul adolescenţei sale e o făptură din cărţi: „în prostia mea ea îşi aranja părul precum Emma Bovary, râdea ca Nataşa Rostova şi păşea ca Marguerite Gautier din Dama cu camelii”. Chiar şi dublul Ioanei, Sevghin Rusos, pe care o întâlneşte la reîntoarcerea în orăşelul de la malul mării, e frecvent asociată cu Nastasia Filippovna, eroina dostoievskiană.

Spaţiul real al evenimentelor, Muridava, e un topos simbolic – de la Ochii lui Alah, statuia ce veghează centrul oraşului „vechi şi fascinant, de parcă aici ar fi locuit faraonii Egiptului, închinându-se la Amon-Ra, şi evreii deşertului, cu Iahve al lor” la personaje pitoreşti: bătrânul Temir, unchiul adevăratului Oskar, arheologul Erhan, paznicul de far Richard-Ricky Simionescu (poreclit Borges) sau Tehura, nevasta ceasornicarului, vindecătoarea ce îşi tratează/ seduce pacienţii cu lecturi, într-o veritabilă erotică a artei. Aceasta este şi tema adiacentă a romanului, „tratamentul fabulatoriu” prin cărţi, prin lectură, vise, himere; el îmbracă diverse forme: manifestarea în spaţiul instituţional prin proiectul În fiecare cartier o bibliotecă, instituirea în viaţa de zi cu zi a unui excesiv regim de referinţe culturale („îmi amintea de Sonia lui Dostoievski”, „Rimbaud şi Gellu Naum năclăiţi în dulceaţă”, „mi se părea că seamănă cu două personaje din Suflete moarte”), până la conjuraţii, organizaţii secrete, Casa Esterei, Cartea diavolului. Cauza acestei terapii ascunde tema nucleu a romanului: încăpăţânarea, obsesia de a trăi ficţiunea. Toate chefurile, beţiile în care se afundă mai toate personajele romanului, toate excesele sunt remediate tot prin alcool. La fel, căderea în ficţiune e tratată tot prin ficţiune. Oreste/ Oskar este un cititor îndrăgostit pe care povestea îl manipulează. Soluţia este crearea unei ficţiuni proprii, o „Biblie personală” în care să îşi aleagă rolul care îi convine. Jurnalul, eseul anonim pe care şi-l însuşeşte şi mai ales tentaţia supremă – întâlnirea şi confruntarea călugărului negru – sunt tot atâtea tentative de scriere a propriului destin: „scriind ceva autorul face o alegere şi îşi trasează un destin. Cu cât scrie mai mult, cu atât devine prizonierul acelei opţiuni. Practic ceea ce scrie îi determină viaţa.”

Realitatea alternativă şi spaţiul fictiv cuprind progresiv spaţiul real. Bibliotecarul criminal acţionează după un principiu al domino-ului, crimele respectă o anumită regie, un anumit ceremonial. Sub semnul celebraţiunii ritualice stă întreg oraşul. Este o sărbătoare fără de sfârşit sau mai precis până la sfârşit. Într-o reluare/adaptare din Marea Crăpelniţă (La Grande Bouffe), întregul oraş e cuprins de un delir culinar: Ziua Porcului, Ziua Ţapului, alegerea Călăului, ospeţe pantagruelice, mesaje esoterice.

După un scenariu asemănător se desfăşoară iniţierea lui Oreste/ Oskar la palatul scriitorilor – societate secretă ai cărei membri au măşti celebre: Hemingway, Cehov, Faulkner, Mark Twain, Gogol. Organizaţia urmează doctrina mănăstirii Thélčme, imaginate de Rabelais, unde principiul esenţial, suprema educaţie este „FĂ CE-ŢI PLACE!”, iar lecţia finală după întâlnirea, înfruntarea călugărului negru, este rezumată de Ricky: „Povestea, prietene, e ultima sărbătoare de pe Pămînt”. În spiritul acestor învăţături, şi în roman conflictele sunt parţial rezolvate, finalul amânat, deschis, însă odată cu revelaţia dispare şi inspiraţia: procedeul confuziei/ deghizării e din nou reluat.

Roman inegal, Călugărul Negru oferă o experienţă interesantă, însă se complică în explorarea propriilor premise prinse într-un supratext erudit, dar aglomerat.