Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Starea de-a dori trebuie s-o păstrezi!

        de Valentin Mihali

Interviu realizat de Marius Dobrin

De la câteva schimburi de mesaje pe Facebook, despre lumea lui Purcărete, ne-am propus o întâlnire pentru bârfirea ipocriziilor. Ne-am aşezat la o terasă, într-o amiază de primăvară.

Şi Valentin Mihali a început aşa:

Eu nu mă consider actor.

Veneam odată dintr-o deplasare. Şoferul autocarului a luat un băiat care făcea autostopul. Venea de la o nuntă şi mărturisea: „Mi-a plăcut să mă distrez la viaţa mea.“ A adormit repede. În noapte, o pană de cauciuc. Şoferul l-a trezit pe băiat şi l-a rugat să-l ajute. Buimac, acesta a zis: „Bine, te ajut, dar spune-mi, te rog, de unde vin şi unde mă duc?“.

[VM îşi însoţeşte vorbele cu gesturi. Se întoarce spre stânga, pe jumătate în spate, apoi îşi roteşte trunchiul spre înainte, iar privirea se duce spre dreapta. Aşa cum a făcut adesea de-a lungul acestei conversaţii. n.m.] Am râs toţi, ne-am înviorat. Eram după două spectacole, cum făceam pe vremuri.

De unde vin şi unde mă duc... Asta e o chestie care pe mine mă tulbură. Mi-am zis, ia hai să mă las o perioadă?! Oricum sunt la pensie. Dar Silviu [Purcărete, n.m.] zice: „Îţi tai tot textul, în Furtuna, şi pe Ariel tot îl faci!”

M-a stimulat. Pentru că sunt perioade în care-ţi vine să te odihneşti, să pleci. Eu fac multe plimbări prin parc.

De ce?

Uneori eşti deprimat. Şi eşti deprimat când nu ştii programul, nu ştii ce ai de făcut. Cum îţi ordonezi programul, devine totul simplu şi iese foarte bine. Apoi zici: de ce mi-am programat dacă nu se întâmplă nimic deosebit? Ăsta e omul. Vrea să se ordoneze şi apoi, pentru ce?

Am mere. Vreţi un măr? Sunt un mare mâncător de mere. Îmi storc lămâie, sunt harnic pentru că mă hărţuieşte lenea vicioasă.

Sunt bune.

Am văzut acum scene din Gulliver [spectacolul regizat la Sibiu de Silviu Purcărete, n.m.], omul e cea mai degenerată speţă. Din capul nostru şobolanii devin mari. Iar Swift aşa este. E altceva decât ce ştim noi, din filmele cu uriaşul şi piticii. El a şi înnebunit de fapt, a ajuns la ospiciu. Swift înnebunise şi era în decrepitudine. Spital de nebuni. Am văzut secvenţe în care nasc toţi, din gât, din burtă, din toate... fantezia lui Silviu a fost debordantă. Am spus la o televiziune: Undeva la Palilula este Undeva la Purcărete. Şi nimeni nu înţelege, pentru că el are un univers. El este un act de cultură. Prin faptul că am aceste trăiri, mă întâlnesc cu el. Un mare prieten. Apare foarte simplu. E golan. Un om simplu. Deprimat. Când pleacă în Franţa, e deprimat. „Eu nu suport Franţa. Fiică-mea s-a obişnuit, nevastă-mea s-a adaptat, eu nu pot să trăiesc. Mă duc să fiu cu nevastă-mea şi lucrez. Nu m-am adaptat, nu mă voi adapta.” I-am zis: tu n-o să te adaptezi nicăieri. A zis: „îmi place aici”.

Iată un interviu frumos al lui [arată revista SpectActor, n.m.]. Spune cum s-a îndrăgostit el de Craiova. El fiind oltean.

Îmi pare rău că n-am văzut Cumnata lui Pantagruel.

Deşi nu e gurmand, pofteşte şi-i place să gătească. Pentru prieteni. Uite că vorbesc numai despre el. Faptul că am cunoscut un asemenea om... L-am cunoscut de fapt la admitere, la facultate. La regie am dat. Împreună. Am mers împreună un timp, pe vremea când erau doar câteva locuri, eu am căzut la capăt. Atunci l-am cunoscut. El a intrat din prima cu brio. Făcuse ceva arte plastice înainte. De-acolo ne ştim.

V-a tentat regia?

Da, bineînţeles. Dar n-am mai avut timp. Atat de mult am jucat... A fost prima mea tentaţie, regia. Dar am apucat pe calea actoriei. Să ai timp să joci mult, să mai faci şi regie...să mai şi iubeşti...să mai ai şi aventuri, să te mai şi căsătoreşti, o dată, de două ori şi să şi mai, şi să şi mai... măsura pentru măsură. „Orice lipsă de măsură aduce după sine altă lipsă de măsur㓠[Fedra]. De aia Purcărete pune antici, Shakespeare şi, culmea, dă nobleţe unui gen de teatru pe care mulţi regizori snobi îl ocolesc, cum a pus acum la Iaşi, Pălaria florentină. El îl iubeşte pe Labiche. Îl duce în asemenea performanţe încât râd cu poftă.

Cum e să fii golan?

E un sentiment. Sentimentul de golăneală. De stat cum stăm aici, fără să fie lume multă. Din păcate îmbătrânim şi nu mai rezistăm să fim aşa de golani. Dar el se golăneşte cu propria lui viaţă.

Îmi pare că nu ştiu toţi această savoare.

E o savoare destul de plăcută. Ea poate să capete accente deprimante când îţi pierzi măsura. Altfel, are efect plăcut. De a te confrunta cu întunericul, cu neantul. Nu ştiu unde mergem mai departe de-acolo. Ştiinţific, afli de la televizor. De unde vin şi unde mă duc, vorba puştiului ăluia.

Dacă am şti de unde venim şi unde ne ducem, am fi mai liniştiţi?

În primul rând, n-o să ştim. De-aia te şi-ntrebi. De la mama încolo, de unde ştiu de unde vin? Şi mama mea de unde a venit? Iar dacă mergem mai departe, copiii mei unde se vor duce? Întinzi braţele [îşi însoţeşte vorbele cu gest, n.m.] şi dincolo de ele e întuneric. Deci noi venim din întuneric şi plecăm în întuneric. Unii spun că nu există moarte. Unii sunt mai egoişti, cum a fost Sergiu Nicolaescu. Un om rău cu el însuşi. A fost un egocentrist. A fost un om care a crezut că la el se opreşte totul. A spus că trăim şi atat. După aia nu suntem nimica. A spus-o la o televiziune. Cu un chip trist. Cu un mare curaj dar, în acelaşi timp, cu un mare egoism. Cu o mare răutate. Nu răutate, e acuzatoriu. Ci rece. Un om rece. N-a iubit pe nimeni. Doar pe el. De aia s-a şi ars. Toţi ne iubim şi e foarte bine. Dacă uiţi să te iubeşti, uiţi să joci. Eu uit treaba asta şi de multe ori cade bine pentru că nu te arăţi în mod expres. Fiu-meu era mic şi l-am certat pe-o chestie şi mi-a zis: „de ce-ai făcut asta, că n-am făcut-o ‘expré“. L-am certat degeaba, i-am şi dat o palmă la fund. N-am avut răbdare şi am crezut c-o face ca să mă provoace. El zice: „n-am făcut-o expré“. Şi m-a durut inima. Sergiu Nicolaescu a făcut-o expré.

A vrut să controleze ceea ce urmează.

Dinică a avut o vorbă extraordinară. Se-nsurase, în sfârşit, cu o femeie pe care-o ştia de mult. Şi mergea la piaţă. Vizavi, prietenii la o masă: „Hai bă Gigi, nu vii încoa?“ Şi el le răspunde: „Nu vin, nu. Lăsaţi-mă, am plasa, vreau să mă duc. Mă aşteaptă nevastă-mea, mă ţine.“ Şi deodată vine un tip, tot cu-o plasă, o lasă la uşă şi se aşază la o masă. „Cred că e o premoniţie“, zice Dinică. Şi lasă şi el plasa şi bea cu ei.

L-aţi cunoscut pe Dinică?

Eu am fost la Andrei Şerban. Am luat concursul în ’90 şi m-am dus nu ca să plec din Craiova, ci m-am confruntat cu mine. Era concurs la Andrei Şerban. Nu e pilă, nu e nimic, mă duc eu. Erau câteva locuri pe toată ţara. Până în 40 de ani, eu deja aveam 41 dar a zis că nu contează , 40, 41. Am luat concursul. Şi jucam doar cu Dinică. Toţi jucau în trei, fie cu Albulescu, cu altul, câte 3-4 pe rol. Eu eram doar cu Dinică. Că spunea: „nu mai pot să joc aşa, orice rol, îmi trebuie două, trei zile de odihnă când am un rol important.

A fost o experienţă frumoasă. Am plecat, am revenit. Ei chiar mi-au şi spus: tu pleci din Naţionalul din Bucureşti? Aici se vine, de aici nu se pleacă. Eu am venit să joc la Craiova. Acolo m-am dus pentru mine, pentru inima mea. Am jucat cu toţi. M-au primit frumos.

În interviul din SpectActor, Purcărete aminteşte de praful scenei craiovene.

Da, vorbeşte de mine şi de Ilie [Ilie Gheorghe, n.m]. Ne-a văzut în Mobilă şi durere, al lui Hadji Culea. A fost un spectacol mare. A fost, practic, zvâcnirea Craiovei în Bucureşti. Aşa a venit şi prietenul lui, Purcărete. Erau prieteni la Teatrul Mic. L-a adus să vadă spectacolul. „Bă, eu vin să montez“. Şi m-am întâlnit cu el în Bucureşti, eram cu Alifantis pe stradă, undeva la Palatul Telefoanelor. Ne ştiam puţin, din vedere, din facultate. „V-aşteptăm să veniţi la Craiova“. Şi când a venit a cerut să repete cu mine. „Ei, începi cu mine? Trebuie să învăţ textul“. Şi el zice: „Nu ai fost tu pe Calea Victoriei, la Palatul Telefoanelor, spunând că aştepţi să vin să repetăm? Şi acum ţi-e greu să-nveţi textul?“ Mi-a dat delicat peste bot. Era la Piticul din grădina de vară.

Apoi aţi ieşit în lume.

Am fost în turneu cu motorul Purcărete şi uleiul Boroghină. Un ulei bun, ca să zic aşa.

Animat de a promova marea cultură. Faptul că noi lucrăm cu Purcărete e un act de mare cultură. Şi să fim şi prieteni, golani! în sensul bun al cuvântului. Îi place să fie cu noi. Să descopere. El din orice face ceva. Din sărăcie. El se confruntă cu viaţa ca şi noi. Am spus că nouă ne e greu. Mă uit la turnul ăla de termocentrală, care mă deprimă. Îl văd şi din dormitorul meu. Fumul ăla chiar e deprimare. Pe mine mă deprimă războaiele, lumea care se războieşte. Normal că-i deprimant să te confrunţi cu ideea că vom muri, asta-i altă poveste, dar când vezi că ne facem rău…

Dar oamenii zic: există un rău şi trebuie să luptăm contra lui

Aşa cred ei.

Ei sunt animaţi de gând bun, aparent.

Cine sunt ei, Dumnezei? Probabil se cred trimişii lui Dumnezeu. Or fi. În cazul ăsta nu mă interesează nici Dumnezeu. Prefer Diavolul. Poate-i mai frumos. Conştient de existenţa mea, măcar mi-o face frumoasă. Dar nu cred. De fapt Dumnezeirea poate fi foarte dură, foarte deprimantă, foarte greu de suportat. Nu vedeţi ce greu suporţi să accepţi că tu furi, că minţi? Spuneam în preambulul discuţiei noastre despre ipocrizie. Mi-e frică să dau interviuri pentru că tot timpul sunt tentat să mint. Fără să vreau. Omul e tentat să spună ceea ce-i convine. Şi n-aş vrea nici invers, în extrema în care să nu mă plac, dar nici să mă plac într-atât încât să spun totul fals. Devin paranoic. Am colegi, în ţară, nu vorbesc de Craiova, care vorbesc frumos despre ei, tot timpul, tot timpul , ei, ei , ei...

Era un film intitulat Eu, eu, eu şi ceilalţi . Personajul principal le vorbea de sus (un bloc înalt): „Nemernicilor, (prim plan), nemernicilor, eu sunt ...“ şi camera se îndepărta până ce el apărea cât un punct, minuscul. Cine era el? Şi a început să plângă atunci când s-a văzut pe el mort în locul prietenului său. Vedeţi, asta-i deprimant.

Au început să-mi moară prietenii. Şi sunt deprimat că eram obişnuit să fiu telefonat, să comunic. Şi nu mă mai sună. Adrian Râlea, fratele lui Marian, alt prieten, Mihai Uzeanu, de la Păpuşi. A fost singurul om pe care l-am cunoscut când am venit în Craiova. Eu nu cunoşteam pe nimeni aici. Nu văzusem Craiova în viaţa mea.

Cum aţi ajuns în Craiova?

Prin repartiţie. Şi pe ideea că plec la Bucureşti imediat. Eram îndrăgostit de fiica decanului de la Medicina Veterinară. Voiam să mă întorc în Bucureşti. Dar am rămas aici, mi-a priit. Teatrul m-a făcut să rămân. Mi-era dor de Arad, după aia nu mai mi-era dor. Eu când mă duc în locurile în care am trăit, atunci intru într-o melancolie.

Craiova nu vi s-a părut ciudată faţă de locurile din care veneaţi?

Eu m-am născut în Arad. Eu şi sora mea suntem născuţi şi crescuţi în Arad. Fraţii mei mai mari s-au născut în Maramureş, în Borşa. Şi au venit cu toţii prin ’46. Au luat pământ, în întovărăşire. M-am născut acolo, am muncit acolo. Dorul de Maramureş e când simt locul. Toate vacanţele le-am făcut acolo. Mi-am văzut mătuşi, surori, fraţi, uncheşi. Am fost pe vârful Pietrosul. E chiar la poalele muntelui, între Moisei şi Prislop.

Când am ajuns în Craiova eram deja înstrăinat un pic. Orice artist, dacă e artist, are o înstrăinare. Ca orice om, în fond, dar unii nu sunt conştienţi că sunt artişti. Noi avem patalamaua. În viaţă eşti un înstrăinat. Te uiţi mai departe de masa asta. De coşul ăla. Cu fumul ăla care mă deprimă. E necesară termocentrala, dar... Se putea şi fără ea. Cândva s-a putut şi fără ea.

Înlocuieşte o pădure de fumuri.

Ştiu. Dar înainte, în negura timpului, erau şi fără astea. Lumea a trăit, a supravieţuit. Dar acum probabil nu se mai poate. Progresăm, dar nu ne dăm seama că regresăm. Degenerăm. Ce înseamnă cărbunele ăla pe care-l văd acolo?

Confort. Când aţi venit în Craiova?

În ’77. Aveam 28 de ani. Am făcut o şcoală de comerţ, n-am intrat la facultate de prima dată. Aş fi făcut puşcărie, că toţi ceilalţi de la comerţ au făcut. Am lucrat la o întreprindere de pajişte. Păşuni şi pajişte. Erau pe cantoane.

Am făcut armata la construcţii pentru că am fugit de armată, am stat ascuns de miliţie.

Eram în Bucureşti la un cămin studenţesc, voiam să intru la regie. Nu aveam pe nimeni.

O dată am ratat pentru că am băut cu un prieten şi n-am intrat la română.

Am făcut foamea, am muncit la Fructexport, am cărat în gări... Nu mă ţinea nimeni. Vezi ce înseamnă inconştienţa asta? Cheltuiam un ban, dar ziceam că trebuie să fac rost de altul. Nu ştiu dacă aş mai avea puterea asta la vârsta de acum.

Un oltean se integrează mai bine în Maramureş, în Ardeal, decât invers?

Nu cred. A, pe vremuri da, era vorba de funcţii. Un oltean se descurcă oriunde. Dar nu cred că s-ar fi integrat aşa cum m-am integrat eu aici în Oltenia. Eu nu mai pot trăi în altă parte. E ciudat. Nu-mi plac multe lucruri, dar nu pot trăi fără astea. Vreau să-mi iau o casă la Horezu.

Că vorbeam de Maramureş. Mă simt sănătos acolo. Avem ceva în noi. Ca iarba, ca sămânţa, nu-i merge bine în orice loc. Aici mi-a mers foarte bine pentru c-a fost teatru foarte bun. Dacă nu eram în teatrul ăsta eram în Arad, un teatru necunoscut. Aici şi prost să fii, eşti cunoscut. Când lucrează Tompa Gabor, când lucrează Purcărete... Cum să pleci din teatrul ăsta? Eu am plecat pentru că am vrut să lucrez la Bucureşti cu Andrei Şerban. Şi am demonstrat că pot lucra cu Andrei Şerban. Că mai este şi o chestie aici. Nu eşti oltean, nu eşti de aicea. Şi le-am demonstrat că sunt, totuşi, oltean. Că m-am întors.

N-aţi uitat accentul bănăţean.

E ceva ciudat în familia mea. Eu n-am vorbit niciodată cu accent, decât cu sora mea când mă duc acasă, la Arad. Sau cu un nepot. Mă dau după ei. „Na binie“... Am impresia că nu mă înteleg dacă nu vorbesc ca ei. Am crescut la Arad, în câmpie, la Mureş. Şi-mi plăcea căldura de pe mirişte, liniştea, sălciile alea de acolo.

Vă place să înotaţi?

Eu am învaţat să înot singur. Mi-am pierdut şi chiloţii în Mureş. Îmi căzuseră chiloţii la înot şi careva mi-a legat maioul cu sârma de la undiţă. Am luat-o pe mijlocul podului, în oraş, şi am urcat într-un dud. Unul mai sus, unul sub pom... Era o vară a la Garcia Marques, o altă lume. Aşteptam să se lase noaptea ca să ajung acasă. A venit o învăţătoare şi ăia au fugit. Şi ea: „ce faceţi aici? Te ştiu eu pe tine!“ Nu mă ştia, dar eu nu ştiam cum să urc mai sus. Până la urmă am sărit de acolo pentru că au venit toţi copiii şi scandau: „n-ai chi-loţi“. Şi am sărit, am alergat până acasă şi am intrat pe uşă şi m-am băgat sub dune. Mă bătea mama. Eu plecam dimineaţa şi veneam seara. Eram în pielea goală şi mi-era spaimă. De obicei seara veneam cu tata, chipurile ca şi cum fusesem toată ziua cu el. Dar mama tot mă lua la bătaie. Tata pleca la muncă şi ea zicea: „credeai c-ai scăpat?“

Eu, urcat în dud şi copiii strigând la mine: „n-ai chi-loţi“.

Fără ipocrizie

Ce ipocrizie să mai ai acolo? O ruşine, o ruşine imensă. Ruşinea e un cuvânt foarte ciudat. Ruşinea e o mare revelaţie. O mare spaimă. Mi-e ruşine că exist, mi-e ruşine de ce-am făcut. Am spus o dată, îmi pare rău că am făcut lucruri de care mi-e ruşine. Restul, de ele nu-mi pare rău, au fost date de Dumnezeu, de mama, de tata. Dar de lucruri de care mi-a fost ruşine, nici nu vreau să-mi amintesc. Mi-e frică să nu aud sunete în urechi, şi voci, cum se spune că există. Voci care vin şi spun de ruşinea asta. Lucrurile de care mi-e ruşine trebuie să mă împac cu ele, în primul rând. Înseamnă că am conştiinţă, că altfel nu mi-ar fi ruşine. Şi asta e o chestie ciudată, a avea conştiinţă. Vedeţi ce complicate sunt cuvintele? Ele ascund de fapt nişte adevăruri cumplite, puternice. Tot ce e puternic e cumplit.

Vreau cât mai mult să mă pot detaşa, să fiu eu însumi cât pot. Mă pomenesc că ajung să fac lucruri care nu sunt ale mele. De aia se spune că actorul învaţă de la copii şi de la animale.

Cum se numeşte pisica dumneavoastră?

Sissi. Ca pe prinţesă. E birmaneză. Mai înainte am avut una care fusese puţin maltratată până să ajungă la noi. Era siameză, mai rea. Când vrea ea, se juca. O dată m-a şi fugărit prin casă. Doar pe nevastă-mea o suporta, când avea ea chef. Ei, când veneam acasă, nevastă-mea se uita aşa [face un gest cu capul peste umăr, n.m.] şi pisica la fel. Două fiinţe se uitau la fel la mine. Fix. Aceea a murit. Acum sunt cu Sissi, care e străneapoata.

Şi ea e altfel?

O, e pe mine grămadă. E o minune. Şi face bine. Avem responsabilitate.

Pisica e ca şi o femeie. N-o poţi schimba. Când vrea ea. Când vrei şi tu, dar când vrea ea.

Trebuie s-o laşi şi pe ea. Aşa demonstrezi c-o iubeşti. Când o laşi în rostul ei. N-o poţi schimba.

E un lucru greu să cedezi.

Chestie de fler, de momente, de viaţă. Clachezi, greşeşti când nu trebuie, sau invers, îţi iese totul.

Vă simţiţi într-un echilibru.

Din mari dezechilibre. Un divorţ e un dezechilibru. A fi bolnav e alt dezechilibru. Părinţii mi-au murit de tânăr. Eu am crescut fără părinţi. Mama, când eu aveam 16 ani, iar tata, când aveam 19. Şi deci am luat-o cam singur.

Copiii nevestei sunt mari, căsătoriţi, mă înţeleg bine cu ei. Ne vizităm reciproc şi cu copiii din Franţa, cu fost mea soţie. Totul e normal. Viaţa e înăuntrul nostru.

Au fost mari dezechilibre şi m-am echilibrat dinăuntru. Cei din negură, din urmă, mi-au dat ceva.

Vă mai doriţi ceva anume?

Da, îmi doresc. Joc foarte mult. Şi aş putea să mai aleg puţin, adică să nu se uzeze ceva. În afară de momentele ciudate din pricina unui stress sau a unui exces, trebuie să doreşti să faci exact ceea ce te-ai identifcat să faci. Eu am zis că fac asta. Şi vreau să am aceeaşi poftă de a face asta. Zic, ce m-a determinat pe mine să intru la teatru? Credeam că intru. Să-mi redau credinţa. Pentru asta m-am luptat eu. Mi s-a dat o greutate, mi s-a dat o soartă bună. Fac ceea ce îmi plăcea să fac. De ce să nu-mi mai placă? Poate nu-ţi place tot timpul. Ia să-mi placă din nou! Şi ca să-mi placă din nou trebuie... Starea de-a dori trebuie s-o păstrezi! N-am cerut roluri, în viaţa mea n-am cerut roluri în teatru. Mi s-au dat. Mi s-au dat prea multe, chiar. Starea de-a dori, ăsta-i cuvântul, să-ţi doreşti. Ei, ce-nseamnă starea de-a dori? Starea de-a exista. Ce înseamnă să exist? Să ştiu că...sunt prieten cu Purcărete, care-şi doreşte acelaşi lucru, la rândul lui. Starea de-a lupta împotriva mortii, de-a te răzbuna pe moarte. De-a zgârma în moarte. Lucrurile astea nu le putem nega. Astea-ţi dau energie.

Ce rămâne în dumneavoastră după fiecare rol?

Ce rămâne? Ce-mi aduc aminte. Ce-mi rămâne din ce-am făcut. Şi-mi dau seama în timp că-mi rămâne exact unde m-am simţit bine. Unde am fost adevărat, unde mi s-a potrivit, unde m-am întâlnit cu autorul, unde m-am întâlnit cu regizorul.

Cum te schimbă jucând mai multe caractere?

Noi suntem histrionici, nu? După aia trec la minciună. La început, spun sincer, nu ştiu dacă rămâne ceva în mod deosebit. În orice caz, sentimentul că unde am lucrat bine nu se poate să nu apară un sentiment de satisfacţie. Îmi dă un echilibru. Şi multe insatisfacţii, că eu ştiam că aici n-am făcut cum am vrut eu, nu m-a înţeles regizorul. Să găseşti o cale încât să faci ce spune regizorul şi să mergi pe mâna ta. E o chestie greu de explicat.

Pe unii regizori poţi să-i minţi, pe alţii nu poţi. Te obligă să faci. Dacă tu crezi în el, faci, dacă nu crezi în el, iar faci, dar nu faci bine şi dezamăgeşti în sală. Nu crezi în ce faci şi vine unul, te ştiu că eşti bun, dar parcă n-ai fost convingător. Să nu-mi pierd credinţa, în primul rând. Vedeţi, e greu.

Cum a fost la filmare la …Palilula?

Greu. În primul rând pentru că filmam noaptea. Mi-a dat insomnii. Nu puteam dormi în hotel, care era de stele multe, dar se tot lucra şi erau zgomote. Noi lucram noaptea, iarna, în ajun de Crăciun, eram în cămăşuţe, ca de 23 august. Dormeam, ne întâlneam cu actorii. Ne-am întâlnit cam toţi care am lucrat cu Purcărete în teatre. Cu mici excepţii.

Ca o familie.

Ca o familie. Dormeam pe unde apucam. Puneau mici radiatoare. Era frig, îngheţam, mă durea capul. Şi-am căpătat insomnie. Minela, cel puţin, machioza, n-a mai avut somn mult timp. Ne-a schimbat ciclul firesc. Aşteptai până intrai la cadru, stăteai toată noaptea, de seara până dimineaţa la 5-6. Şi când să mergi să te odihneşti, nu mai dormeai. Stresant, dar plăcut.

Cum îi percepeţi pe cei din sală?

Îi simţi. Simţi după reacţie. Un mic gest să faci şi ei reacţionează. [face câteva gesturi, n.m.]. Toate astea se resimt. Şi dacă astea au reacţii în sală atunci joci simplu şi e bine. Dacă nu se resimt, atunci simţi nevoia să plusezi. La un public prost, plusezi şi tu. Şi dacă plusezi, nu e bine. Cazi în capcana asta. Dar când vezi că reacţionează la gesturile astea simple, discrete, atunci joci bine, al dracului de bine! eşti convins că se aude totul, se comunică totul. E ca-n viaţă..

Dar, e adevărat, artiştii au o viaţă specială. Actorii, vorbesc de ei. E o viaţă specială şi crudă uneori. Pentru că lumea nu crede că e grea. E de uzură, de multă uzură. Şi nu-ţi poţi păstra echilibrul în tot timpul unei vieţi ca să poţi avea şi viaţa ta şi jocul pe scenă.

Are o muză bună teatrul nostru. De aia-i place lui Purcărete praful din teatrul ăsta. „Îmi place acest praf“, zice el în acel interviu. Nu-i întâmplător. El nu spune niciodată nimic degeaba. Praful ăsta e un parfum de mare valoare. De ce-am rămas eu, maramureşean, aicea? Acest praf ne-a îmbolnăvit pe toţi cu parfumul lui.

Că vorbeam de ipocrizie. Eu mă prefac uneori. Nu mă pot iubi, dar trebuie să mă iubesc. Asta mi-e meseria. Nici să mă urăsc, nici să mă iubesc, dar unde sunt eu? Nu ştiu unde sunt. Nu ştiu când trebuie să mă iubesc, dar trebuie să mă respect.

Cât poţi fi de sincer?

E greu. Ştii ce greu e să fii sincer? A fi sincer înseamnă a fi copil. Acum, noi depăşind faza copilăriei, actorul trebuie să înveţe, să se joace ca un copil. Să te miri... vorba lui Bibanu’, „Hopa!“

Am jucat la clasa dânsului. Nu m-a luat la clasa lui dar apoi m-a distribuit la Cassandra în două spectacole, Hamlet şi Omul cu mârţoaga. Mă iubea foarte mult. Domne’, Bibanu a fost pentru mine o revelaţie extraordinară. Rar se naşte un astfel de om. Mă invita la clasa lui. Când punea mâna pe mine, în scenă, la indicaţie, parcă altfel călcam pe scenă. Cum lua mâna, cum pierdeam... M-a iubit foarte mult. A povestit şi lui Vasile Muraru, le dădea exemplu de mine, care nu eram la clasa lui. Căutaţi-l pe Mihali, e pe undeva în ţara asta, la Craiova am auzit, e în Oltenia mea, căutaţi-l şi învăţaţi de la el. Era un compliment. Eram un actoraş. Vreau să fiu doar actor. Nu mare. Toată lumea e înnebunită să fie mare. Dacă nu e mare actor nu e important. Domne’, important e să fii actor. Mare, mic, nu există. Eşti sau nu eşti actor. Purcărete spunea o chestie foarte frumoasă: un mare actor e cel care are o mare concentrare într-o mare relaxare. Adevărat. Aşa suntem. Uneori suntem mari. Dar nu tot timpul.

E bine să uiţi pentru cine joci. Şi când ţi-a ieşit un spectacol bun să nu mai reţii de ce-a fost bun. Altfel, nu mai eşti prezent. Marin Moraru spunea asta: ţi-a ieşit poanta aia? nu te mai gândi cum ai făcut-o, că dacă te gândeşti, nu mai iese. Esenţial este scopul pentru care eşti pe scenă, pentru care faci mişcarea respectivă. Ce vrei? Trebuie să vrei tot timpul ceva. Uneori nu mai vrei. E blazare. E ca viaţa. Ai parte şi de blazare şi de recâştigarea credinţei.

Cine sunt eu? Vreau să ştiu măsura exactă. Cine sunt. Te uiţi în oglindă şi nu te poţi vedea.

Dar când îţi spune cineva cum eşti...îl crezi?

Trebuie să ţii cont de ce spune ăla, ce spune ăla...

Cea mai frumoasa fotografie e ce-mi amintesc eu, zicea Ştefan Iordache.

Amintirea mea despre ceva din viaţă, aia e cea mai frumoasă fotografie.

Ce e esenţial? Esenţial e o atitudine. Gestul e mai esenţial decât o vorbă.

© 2007 Revista Ramuri