Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








De ce, nene Anghelache?

        de Nicolae Prelipceanu

Câţi dintre noi ne mai amintim de celebrul nenea Anghelache, casierul matur dintr-o uriaşă proză scurtă a lui I. L. Caragiale? Câţi îl mai întrebăm din când în când „De ce, nene Anghelache?”. Nenea Anghelache al lui Caragiale a fost găsit împuşcat cu propriul pistol după ce se anunţase că vine un control al caselor de bani ale tuturor casieriilor statului, în urma unui furt enorm şi a dispariţiei autorului, zice Caragiale, prin gura unuia dintre companionii de masă ai lui Nenea Anghelache, în America (citeşte „de Nord”), unde, pesemne, se fugea atunci, nu ca azi, în ţările fostei Indochine sau prin Africa ori America de Sud. După descoperirea acestei sinucideri tragice, când se deschide casa girată de sinucigaş, se descoperă, dimpotrivă, ceva, puţin, în plus, inclusiv un pol de aur supranumerar, fapt care face, pe loc, inexplicabil actul lui Anghelache.

Daţi-i să citească, astăzi, unui girant de bani publici, poate nu unui umil casier, care mai poate fi cinstit, acest text şi uitaţi-vă la el ce reacţie va avea. Admiţând că ar reuşi să citească cele câteva pagini, nu multe, dimpotrivă, ale acestei scrieri, respectivul cetăţean l-ar considera pe Anghelache un prost. Un prost, nu atât pentru că s-a sinucis, asta vine în al doilea rând, ci pentru că n-a „pus botul” cum se spune, urât, recunosc, ca atâtea alte expresii preferate de contemporanii noştri, azi. Azi orice funcţie publică, oricât de umilă, este, în mintea celui care o ocupă, un os de ros. Nu zic că n-or mai fi şi români cinstiţi, chiar prin administraţia de stat, dar în general aceştia sunt pe la subsolul societăţii, însă întrucât majoritatea sunt aşa cum spuneam eu mai sus, nu ne referim şi la ei, deşi de-acolo ar trebui să pornească însănătoşirea (dar cum?).

Oamenii se dau de gol şi prin felul cum îi consideră pe alţii. Cei care profită, mai ales atunci când sunt trimişi în vreo misiune (nu neapărat de informaţii secrete) în străinătate, îşi închipuie că nimeni nu poate face altfel când ajunge acolo. Eram la un târg de carte în Europa şi m-a căutat un cunoscut din România, am aflat abia la întoarcere. Ei bine, iată ce i s-a răspuns de către persoana de la standul românesc: e la shopping. Auzind, peste multe zile asta, am fost indignat, dar pe urmă mi-am dat seama că nu putea să răspundă altfel, din moment ce mintea nu-i stătea decât la asta. Trec peste faptul că urăsc umblatul prin magazine, fie şi prin cele occidentale, care sunt, multe, ca nişte expoziţii, trec peste faptul că n-am atâţia bani ca să-mi permit un adevărat shopping, în cazul că m-aş converti, dar eu nu îi dădusem niciodată de înţeles persoanei respective, nici la alte târguri unde mă mai invitaseră, că aş fi cât de cât interesat de aşa ceva. Dimpotrivă, era o corvoadă pentru mine faptul de a trebui să cumpăr fie şi câteva fleacuri pentru te miri cine, cum făceau, de pildă, colegii mei. Iar la acel târg, ar mai fi fost alternativa că mă uitam la cărţi atunci când m-a căutat amicul. Dar cum să-i treacă aşa ceva prin cap cuiva care se ocupa doar de shopping? Nu contează nimic din ce este real pentru cineva concentrat asupra măruntelor sale, proprii, interese. Uitaţi-vă şi la cei suspuşi, unde, sigur, interesele nu sunt mărunte, dar sunt cu atât mai reprobabile. În cazul în care cineva suspus ar acorda, ştiu eu, o privatizare unei firme sau persoane, fără să ia mită, oricum nu va scăpa de suspiciuni şi chiar de acuzaţia că a luat, aceasta venită din partea mai tuturor, pentru că aceştia, puşi în acest text sub anonimatul lui mai tuturor, nici nu pot concepe aşa ceva. Ei s-ar căpătui din asta. Mă întreb dacă unii dintre cei ajunşi în sistem nu se dedau la luarea de mită doar pentru că altfel sunt consideraţi proşti ori sunt înlăturaţi imediat, adică pentru a intra în rândul lumii. Al lumii politice. Sistemul ucide orice încercare de a i te sustrage. E toxicitatea pe care o emană un mediu atât de otrăvitor, încât nici nu mai ştiu ce s-ar putea face ca să-l depoluăm.

La tânărul, cel mai tânăr dintre amicii lui Nenea Anghelache, întrebarea fusese rostită la obiect ca să zic aşa, adică de ce te-ai sinucis când erai nevinovat. Dar eu aş extinde rostul acestei întrebări, capitale pentru noi, românii, de azi. Adică: de ce te-ai sinucis, nene Anghelache, dumneata cel cinstit, poate ultimul, când puteai să mai rămâi aşa o vreme. De sămânţă.

Să fi dispărut, odată cu nenea Anghelache, sămânţa cinstei din lumea noastră politică şi administrativă şi să nu mai putem noi s-o reînviem? Poate că ar trebui să începem cu nenea Anghelache. Numai că el, cel al lui Caragiale, e viu şi aşa va rămâne încă mult timp. De fapt, vai, s-a sinucis sau a fost sinucis cel real.

© 2007 Revista Ramuri