Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (42)

        de Gheorghe Grigurcu

Unii critici au un aer plictisit-avid, rutinat-pînditor, care ne duce gîndul la patronii caselor de amanet. Alţii au alura făţiş crudă a unor cămătari. Iar cei ce nu pot trece dincolo de ideea de justiţie par nişte executori judecătoreşti.

*

Dacă Cioran afirmă că, azi, ar risca să se acopere de ridicol condeierul care l-ar cita pe Anatole France, n-ar putea spune unii acelaşi lucru în legătură cu „bietul” Camil Petrescu? De ce „bietul”? În ziua în care, în mai 1957, o zi mohorîtă, mă duceam la înmormîntarea autorului Sufletelor tari, în acelaşi autobuz se afla şi poetul Cicerone Theodorescu, unul din apropiaţii săi, care a exclamat compasional, dar şi ironic: „o să-l plouă azi pe bietul Camil!”. Vorbă vaticinară? I-am citit încă în anii de liceu romanele, teatrul, volumul de Teze şi antiteze, cu o admiraţie ce încă nu s-a sleit de tot. Ovidiu Cotruş, devenit coleg al meu la redacţia Familiei, avea plăcerea de-a demonta în faţa mea, piesă cu piesă, reputaţia glorioasă a „bietului” Camil, servindu-mi şi deloc măgulitoare informaţii biografice. Mai înainte, Blaga m-a surprins punîndu-i, în convorbirile cu mine, o etichetă nimicitoare: „un Mitică la pătrat”. Nu-mi rămîne decît, dacă viaţa tot mai împuţinată va avea bunăvoinţa de a-mi acorda răgazul necesar, să-l recitesc şi să mă confrunt, vai, nu atît cu, îndrăznesc a spune, importantul, tulburătorul totuşi Camil, ci, cu mine însumi, cel ce-am devenit cu cel de odinioară.

*

Citesc următoarele surprinzător filistine rînduri aşternute de către un foarte apreciat condei eseistic al nostru din prezent: „…iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii; admit că ele sînt curente, inevitabile şi că-şi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune”. Chiar aşa? Cu cîtă jenă l-ar putea citi pe A. P., din lumea eterică, Evdokimov, cel care şi-a îngăduit a socoti c㠄orice iubire mare sfîrşeşte prin a fi răstignită”?

*

„Faptele sînt masculi şi cuvintele femele” (Proverb englez).

*

„Cel care-ţi face un rău nu te va ierta niciodat㔠(Proverb englez).

*

În anii ‘70, în trenul cu care călătoream de la Oradea spre Bucureşti, am stat de vorbă cu un binevoitor inspector financiar, care, spre mirarea mea, mi-a spus că, în ţara noastră, în pofida controalelor, doar 25 la sută din escroci sînt prinşi. N-aş fi cumva prea optimist dacă aş crede că acum, în anii noului veac, numărul lor nu depăşeşte 1 la sută?

*

Violenţa: caricatura libertăţii.

*

Un profesor de română din comuna gorjeană A. îmi îngăduie să observ pe îndelete tipul şmecherului. Acesta e prin excelenţă un om public. Nu pare să aibă vreo vălurire a vieţii lăuntrice, ţinînd să apară neted, cu o stăpînire de sine excelentă, dedicat dexterităţilor sale. Ce urmăreşte şmecherul? Să par㠄deştept”. De-o „deşteptăciune” mai puţin abstractă (deşi în unele cazuri poate mînui cu oarecare dibăcie şi abstracţiunile), cît de natura „priceperii”, a aplicaţiei practice. E „priceput”, adic㠄descurcăreţ” în felurite situaţii în care alţii ar întîmpina dificultăţi. Ceea ce oferă el e un spectacol, adică o ficţiune a „superiorităţii” sale de acest gen, de care este încredinţat. Vanitos, nu-şi afişează de-a dreptul vanitatea. De regulă aroganţa nu face parte din panoplia sa la vedere. Încearcă a se impune prin mijloacele jucătorului de alba-neagra de la colţ de stradă, iar cînd e mai dotat, aşa cum e cazul în speţă, prin cele ale iluzionistului de pe scenă. Discursul său e un şir de scamatorii operate cu o iuţeală caracteristică, de jongleur, pentru „a lua ochii” publicului. Scoate din mînecă, din buzunar, din pălărie obiecte despre care n-ai fi crezut că se află acolo, se joacă fantast cu mingi ori bile colorate, aranjează într-o clipită diverse corpuri în echilibre neverosimile. Ipochimenul pe care-l am acum în vedere e totodată ţanţoş şi surîzător, totdeauna elegant, cu cămăşi impecabile şi cravate de efect. Adoră să ia cuvîntul la „şedinţe”, la „adunări”, avînd un debit verbal îmbelşugat, şerpuind cu dibăcie între cuvinte, neevitînd cîtuşi de puţin aluziile obscene, care va să zică făcînd cu ochiul. Caută cu condescendenţă complicitatea ascultătorului, faţă de care, de la un respect formal excesiv, trece brusc la familiarităţi. Îi face reverenţe adînci, pentru ca în momentul următor să-l bată amical pe umăr. Neîndoios, îl dispreţuieşte în sinea sa, dar are nevoie de el pentru reuşita reprezentaţiei. Ce mai încoace-încolo: de data asta nu un şmecher şi jumătate cum se zice, ci un şmecher şi… trei sferturi!

*

„Literatura detestabil-afrodisiacă a autorilor contemporani de mîna a treia” (Mircea Eliade).

© 2007 Revista Ramuri