În cele mai multe cãrþi ale lui Mircea Cãrtãrescu este vorba despre copilãria ºi adolescenþa sa, cu un Mirciºor demn de hipocoristicul cu pricina, descoperitor de lumi, stângaci ºi curios, visãtor cu neiertãtoare memorie, ºi încã ºi mai bun povestitor de ciudãþenii. Cu Orbitor. Aripa dreaptã (Humanitas, 2007), revizitãm universul derutant al lui Mirciºor, care, când nu are „revelaþii” sexuale, comite boacãne ori, mai degrabã, leviteazã. Prozatorul fiind excepþional dotat pentru efecte cromatice, face comparaþii diverse, când cu umbrele ameninþãtoare din De Chirico, când cu o anumitã miºcare a norilor ce i-l aminteºte pe Ruysdael, dar pictorul care tinde sã domine acest tip de imaginar pare Chagall. Indiferent de ipostazã, protagonistul îi e binecunoscut autorului, pentru cã nu vrea sã-l piardã deloc din vedere („Cãci trupul tãu te uitã/Dar tu nu-l poþi uita”, cum ar zice un Ion Pillat), iar (deliberat) firava epicitate este generatã, cumva paradoxal, prin descrieri de stãri. Bãieþelul de patru ani, nubilul cãruia cei mai mari îi spun bancuri scârboase ori îi fac propuneri indecente, bãrbatul la derutanta revoluþie din decembrie ’89, ºi evident, eul creator, care îi circumscrie pe toþi, înfãþiºat în relaþia sa devorantã cu scrisul – toate aceste momente comunicã între ele, detalii diverse îºi rãspund uneori peste multe pagini, astfel încât acest mixtum compositum, botezat roman, atestã un filon narativ aproape de modalitatea unui thriller, cu structura sa de puzzle ºi cu multa atenþie acordatã construirii de piste false.

În linii mari, orbitor ar fi tot ce þine de clarificarea de sine („pielea mea reprezintã graniþa lumii”), de la identificarea dorinþei de reîntoarcere în uterul protector, pânã la clarificarea tentaþiei transsexuale (ax narativ în Travesti) sau la descoperirea faptului cã toate sunt indiscriminabil legate de toate, prin organizãri simetrice teribile, aspect observabil în strãvechiul simbol al fluturelui. Tocmai pentru cã existã atare conºtientizare, chinuitor-emoþionantã, a solidaritãþii lucrurilor, abundã imaginile enorme, holistice, la Cãrtãrescu, atât în volumele precedente din trilogie, cât ºi în Jurnal sau în Nostalgia. De la ce se vede prin tripla fereastrã „ce dã în ªtefan cel Mare”, ºtiutã cititorului, cum spuneam, din alte scrieri, se ajunge rapid la un filmuleþ cu apocatastaza, cu prãbuºirea pânã la ultima piatrã a Babilonului ºi Alexandriei, a Urukului ºi Avalonului. În altã parte, saltul nãucitor de la amãnuntul cenuºiului comunist se face prin aglomerare de elemente biologice, iar de cele mai multe ori, prin tulburãtoare, în ezoterismul lor aparent, perspective asupra oamenilor din unghiul chimismelor ce-i mânã în viaþã, cu o avalanºã de termeni din speciala zonã a medicinei. O vedem pe fata impetuoasã din tabloul lui Rosenthal, deambulând în Bucureºtiul secolului XX, reînviatã ca nouã Revoluþie românã, înaltã de zece metri, stârnind pofte unor pigmei (contrarevoluþionari, vezi bine), care o ºi violeazã. Nu e singura cvasi-alegorie din carte. O statuie, de data asta, din bronz masiv, cea a lui Lascãr Catargiu, îºi pãrãseºte soclul ºi face þãndãri vinovate uºi domestice. Tot registrului concret-recognoscibil, dar cu proiecþii fabuloase, îi aparþine tabloul gigantic din final al unei sãli cât lumea (amorsa e Casa Poporului), din care pornesc inextricabile ºi misterioase coridoare în toate pãrþile, aspect care te duce cu gândul la minele din Moria ºi la imaginarul lui Tolkien, în general. Real ºi fantastic, fizic ºi celest stau însã sub semnul fluturelui, socotit, din vechime, prin arhitectura sa, purtãtor al duhului, ºi, în consecinþã, al tuturor celor ce sunt, vãzute ºi nevãzute: „Simetria rãmânea cea mai tulburãtoare iluzie de pe lume, vrãjitoria cea mai adâncã a minþii noastre. Ea crea pretutideni fluturi, fluturi cu aripi identice ºi neasemãnãtoare. Orice oglindã era un fluture, muchia ei de sticlã era corpul, iar cele douã lumi, fiecare virtualã pentru cealaltã, cãci realitatea nu e datul cel mai simplu, ci constructul cel mai complex al minþii, – aripile întinse multicolor, de-a curmeziºul lumii. Emisferele cerebrale erau un fluture, boþit ºi-nghesuit sub þeastã, dar care odatã avea s-o sfãrâme ºi sã-ºi întindã aripile triumfãtor. Femeia ºi bãrbatul închipuiau împreunã un fluture tandru ºi seducãtor, de-o parte ºi de alta a umanitãþii noastre virtuale. Binele ºi rãul erau fluturi despãrþiþi de axa de simetrie a unei sãbii atât de ascuþite, cã tãiºul ei se despica permanent pe el însuºi”.

A sesiza asta reprezintã un fapt din registrul orbitorului. Holisticul, în sine, este orbitor, ºi, în principiu, orice intuiþie de atotcuprindere intrã în aceeaºi sferã. Ca „aplicaþie” a vrãjii simetriei, se dezleagã, dupã multe detour-uri, misterul unui Victoraº, pierdut din fragedã copilãrie, ajuns, natural, pe meleaguri îndepãrtate, la stadiul de Victor ºi la acela de combatant feroce ºi amoral în Legiunea Strãinã; el nu este altcineva decât geamãnul lui Mirciºor-Mircea, regãsit, într-un târziu, dupã revoluþie, cât fraþii sã poatã alãtura cele douã jumãtãþi de fotografie în care se gãseau, bebeluºi, unul în braþele mamei, celãlalt în braþele tatãlui. Este limpede cã actul reîntregirii fotografiei þine tot de imperiul orbitorului. Lumea se cutremurã la fiecare reconfirmare a forþei dublului, a victoriei sale peste ere, toþi se-ngrãmãdesc „în jurul nostru sã vadã Minunea”. Refacerea simetriei corespunde scenariului mântuirii omenirii, în rînduri unde se recunosc imediat procedurile cãrtãresciene din Lunetistul, sã zicem, dar ºi din Gemenii (fraza circumvoluþionarã, autenticã perioadã, timbrul puternic evocator, biblic sau de basm, racordul subit la categoria macro, sabotarea modurilor de agregare a universului prin ubicuitatea metamorfozei, provocarea haosului pentru a instaura cosmosul): „ªi poza strãveche, decupatã din acea lume, martorã a ei ºi cale cãtre ea, strãluci deodatã cu o forþã distrugãtoare, topind totul în jur, volatilizând personajele iluzorii ale cãrþii ce tocmai se termina, zburând în þãndãri edificiul de cristal, spulberând pãmântul, constelaþiile ºi galaxiile ultraîndepãrtate, anihilând structura spaþiului, a timpului ºi-a cauzalitãþii, aºa încât faþa cealaltã a covorului, doar conºtiinþã ºi numai luminã, izbucni ºi se reinstalã acolo unde fusese întotdeauna, acolo unde n-avuseserãm ochi de vãzut ca s-o vedem ºi urechi de auzit ca s-o auzim, nu în afarã, ci-n interior, nu în jurul þestei, ci înãuntrul ei, într-o lume densã, într-o luminã densã, arzând orbitor, orbitor, orbitor...”

Este chiar finalul trilogiei, masivã depoziþie a unui ultrasensibil ultragiat, a unui om care încearcã, prin ordalia scrisului, sã sublimeze traumele comunismului grotesc (pe care românul îl „arunca” în derizoriu prin eternele bancuri), probã a vitalitãþii obsesiilor romantice, puse în paginã în acelaºi stil al des-centrãrii discursului ºi al difracþiilor multiple, încât ai zice cã hârtia de scris folositã de Cãrtãrescu barochizeazã instantaneu. Întregul Orbitor este un suspin dupã armonia originarã, întrevãzutã, fulgurant, de cãtre scriitorul (ori savantul, câteodatã, dacã ne gândim la un Prigogine) frãmântat, speriat aproape, de improbabilitatea relaþionãrii gîndului cu actualizarea lui, riscul fiind cel al ilizibilitãþii: „Nu sunt în toate minþile. Pe mãsurã ce scriu, mãduva îmi scade în ºira spinãrii. Asta am fost toatã viaþa, un instrument de scris în mâna Ta. Pe care-ai sã-l arunci când nu mai poate înnegri pagini cu spermã, sânge ºi lacrimi. M-ai strivit pe paginã, încet-încet, m-ai stors de puteri ºi de sevã. Ai scris cu neuronii mei, ai format bucle din venele mele. M-ai proiectat întreg în cartea asta ilizibilã, în care Mircea scrie despre Mircea, care scrie despre Mircea [...]”. Orbitorul este, pânã la urmã, domeniul sinelui, al oricãrei forãri îndeajuns de crude în fiinþa care învaþã sã se compunã în lume, descompunându-se în text.