Contestări vehemente, entuziasme inflamate sau temperate, „puncte din oficiu“ încurajatoare, controverse aprinse. Un evantai de atitudini care a făcut vânt generaţiei douămiiste, vânt de înaintare în literatură, chiar dacă unii dintre „tinerii furioşi“ par că s-au pierdut deja pe drum, iar alţii au surprins prin viraje literare spectaculoase (de pildă, Marius Ianuş, fracturistul revoltat, cel mai revoltat, „convertit“ între timp la o poezie naiv-religioasă). Nu este încă vremea evaluărilor holistice, cert este însă că s-a parcurs destul de repede distanţa de la underground la mainstream, iar exemplul cel mai relevant este acela al poetului Dan Sociu. Oare debutul în condiţii editoriale precare (borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, Editura Junimea, 2002), fără publicitate şi vizibilitate, fără o circulaţie optimă a volumului, prevestea fulminanta traiectorie viitoare?

Dan Sociu a primit Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opus Primum, în 2002, în 2006, Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România, pentru cîntece eXcesive (Cartea Românească, 2005), şi, recent, Premiul pentru Cartea de Poezie a anului 2013 (Vino cu mine ştiu exact unde mergem), la Gala Tânărului Scriitor, pe care l-a refuzat din motive politice. În 2008 a obţinut o bursă din partea I.C.R., la Akademie Schloss Solitude, a publicat apoi şi trei romane, bazate pe autoficţionalizare şi senzaţionalism (Urbancolia, Nevoi speciale, Combinaţia), primele două intens mediatizate de „maşinăria“ de promovare a Poliromului, toate relativ bine primite de critica literară (mai ales de criticii tineri), însă prea puţin convingătoare estetic, din punctul meu de vedere. Proza aceasta rămâne, totuşi, interesantă, prin felul în care a contribuit la construcţia unei „imagini“ publice a autorului.

În poezie, Dan Sociu a apăsat cel mai tare pe pedala tranzitivităţii limbajului (nu râdeţi de metaforă, ştiu că Dan Sociu scria într-un poem, ozone friendly, că nu va învăţa niciodată să şofeze), borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână şi fratele păduche (Vinea, 2004, care „înghiţea“ şi volumul de debut), remarcându-se printr-o poetică biografist-minimalistă, de explorare denotativă a banalităţii cotidiene. Prin cîntece eXcesive, poetul turna gaz şi dădea foc tonalităţii de cenuşă stinsă, intrând în trend-ul exploziei neo-expresioniste. Dar, de la „cântecul“ tensionat, urlat, şi de la expresivitatea metaforic-plasticizantă violentă, Dan Sociu se va reîntoarce, trecând puntea prin Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011, care, iarăşi, conţine un ciclu de poeme din volumul precedent, cu gura uscată de ură), la lirismul deliricizat, adesea cinic-tăios (amprentat, probabil, şi de poeţii Charles Bukowski, Seamus Heaney şi E.E. Cummings, din care a tradus câte o antologie de versuri, Dragostea e un câine venit din iad, Ţara mlaştină şi alte poeme şi, respectiv, Poeme erotice). Deşi pare că Poezii naive şi sentimentale (Cartea Românească, 2012) închide, astfel, un cerc al creaţiei, mersul poetului reprezintă, de fapt, o evoluţie în spirală.

Vino cu mine ştiu exact unde mergem, cel din urmă volum, mai precis, o plachetă de numai 28 de pagini, păstrează mărcile stilistice ale Poeziilor naive şi sentimentale: simplitate a discursului, figurativism auster (câteva comparaţii plastice), narativitate colocvială, ton neutru, detaşat, ascuţit în directeţe ca ţurţurii de gheaţă. Aparent, este aceeaşi formulă poetică. Se schimbă însă liniaritatea perspectivei, poezia câştigă în impredictibilitate, prin răsturnarea treptată sau bruscă a planului „realist“, referenţial, în prăpastia imaginarului. De pildă, primul poem (deşi, întreaga carte poate fi considerată un lung poem secvenţializat, căci nu există titluri autonomizatoare) debutează cu observaţia banală că oamenii îşi încep poveştile cu descrieri ale stării vremii (cam aşa se începeau şi scrisorile pe vremuri, nu-i aşa?), continuă cu referinţa la unii „experţi“, care ar fi descoperit o legătură între memorie şi meteorologie, relativizează concluzia „ştiinţifică“ („într-un domeniu unde, ca să fac şi o glumă, suntem cam în ceaţă“), urmează o prezentare de „buletin meteo“, atât a vremii, cât şi a stării sale într-un cadru domestic („Astăzi sunt 28 de grade în Bucureşti, cerul e parţial noros şi astfel cămaşa mea roşie/ e deschisă la toţi nasturii, stau pe canapea şi mă prefac că mă uit la campionatul de patinaj./ Mă prefac interesat de salturile chinezoaicei, fac toate gesturile necesare/ să păcălesc vremea, să arăt că mă ţin de program. Buza de jos mi-e puţin lăsată/ şi parametrii arată, cum se şi aşteaptă cerul noros de la mine, o uşoară excitaţie sexuală/ provocată de picioarele frumoase ale patinatoarei (…)/ Chinezoaica mimează cu aceeaşi dedicaţie agenda vremii“), apoi intervine ruptura: accidentul patinatoarei, ce o plasează în afara oricăror determinări, cu excepţia uneia singure, doar sugerate: moartea. Şi, prin paralelism, nu numai pe ea: „Sunt cu ea, acolo, în cutia strâmtă de lemn care te obligă să-ţi miroşi genitalele/ şi simultan la butoanele pianului meu de plastic colorat, cu văcuţe, de unde încerc să mă dezgrop“. Trecerea se face, astfel, în final, de la concret la simbolic, dar şi de la individual la general (condiţia umană). Această rulare a planurilor, scurtcircuitarea coordonatelor existentului şi mobilitatea perceptiv-reflexivă constituie „schema“ de construcţie a celor mai bune poeme din carte („Am cunoscut recent la Real, în frigul de la raionul de peşte/ o femeie care mi-a spus că îşi aminteşte de pupilele mele nemişcate,/ fixate pe cefele colegilor din faţă. Începuse să plouă/ era ultima ploaie din acea toamnă şi ploaia se oprise la jumătatea ferestrei/ ca şi cum n-ar fi ştiut dacă să cadă sau nu, mi-a spus femeia/ şi novacul încă viu, îngropat în gheaţă ca o inimă de porc pentru transplant// îşi mişca buzele într-un continuum dumnezeiesc/ un flux cum n-a avut vreodată viaţa mea./ E vară, stau pe coapsele tale şi ne uităm la Persona lui Bergman./ Am adormit cu degetele tale în mine frământându-mi încet maţele calde./ Când mă trezesc, frunzele copacului de după fereastra deschisă sunt de apă/ argintie, suspendată“), chiar dacă uneori saltul de la cotidianul anodin, mizer, la inflorescenţa imaginaţiei se realizează prin halta amintirilor (într-un poem, din balconul prezentului în copilărie, când, împreună cu bunicul, a cosit iarba „până am curăţat pământul de sub masă şi aurul a dat în clocot peste livadă“). „Povestirea“ e întreruptă din când în când prin inserarea câte unei „interpretări“, cu aspect de sentinţă nemiloasă/ sentenţă înţeleaptă ori paradoxală: „Nu eşti pentru că n-ai fost niciodată“, „toate sunt egal de triste după ce trec“, „Când se ard cartofii, bastonul curbat al bunicii Ioanei// sprijinit de calorifer cade sonor în bucătărie/ şi în cădere se carbonizează: ceva trebuie sacrificat/ când altceva e salvat“, „Am futut fete vara dar în secret mi-aş fi dorit să fut vara“. Mai puţin reuşite sunt versurile în care poetul ostentează metaforic („Muream în fiecare iarnă şi câinii îmi mâncau oasele“) sau lexical („şi simţeam că bunicu se pregătea să ne bată, pe rând/ unul câte unul, peste bot, cu pula lui mare“).

În Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Dan Sociu transgresează subtil minimalismul, vorbind despre limitele şi fragilitatea fiinţei umane, despre boală şi mortificare/ moarte, despre singurătate, despre inconfortul trezirii conştiinţei, despre zborul sufletului şi nostalgia copilăriei (poate fi aici şi un complex Peter Pan: „Ce-mi pare rău e că pe el [fratele mai mare] îl mai lasă câteodată să fie copil“). În descrierea peisajului sordid al periferiei bucureştene (undeva aproape de aeroport) se insinuează, astfel, câteva imagini ale candorii copilăreşti, ale jocului şi ale unei duioase delicateţi muzicale: „Pe un filmuleţ cu mine conducând un ATV/ am pus în fundal imagini de pe Marte./ Apoi din fotografiile cu mine în avion i-am şters pe ceilalţi.// Am şters şi avionul am pus câţiva nori şi// acum sunt numai eu// plutind pe cer cu o ceaşcă de ceai aburind în mână“; „Căutăm copilul prin ceaţă/ şi-l căutăm prin zăpadă/ şi din când în când pe monitor/ pâlpâie câte o inimioară sonoră.// Dacă stai să le-asculţi şi eu stau/ Dacă le pui cap la cap/ până la sfârşit se adună o/ mică melodie chinezească“. Fără să scrie emotiv şi sentimental, Dan Sociu scrie, de fapt, despre emoţii şi sentimente, despre veşnicele tribulaţii ale umanului.

Vino cu mine ştiu exact unde mergem se susţine nu numai prin rafinarea „tehnicii“ poetice, dar şi prin complexitatea tematică. Dan Sociu este un poet (încă tânăr) de la care aşteptăm în continuare surprize plăcute.