Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Însemnări

        de Eugen Negrici

26 aprilie 1976

Sunt împrejurări în care eşti constrâns să îţi aminteşti că ironia e lirismul stânjenit să se dezbrace.

15 iunie 1976

Împărăteasa-concubină Cî-si – mama penultimului împărat al Chinei, Kunag-xu – a furat banii echipării unei flote destinate apărării de atacul anglo-japonez şi a ridicat în buza lacului Kunming un palat. Voia să fie nemuritoare. A făcut sau nu bine?

1. A făcut bine; 2. A devenit nemuritoare.

20 mai 1976

Efectul repulsiv al figurilor mediocre în literatură şi aiurea (metafore de douăzeci de waţi în presă, comparaţii şi paralele pompoase în muzica uşoară, poezia patriotică etc.). Şi asta faţă de efectul înviorător al prostiei grase, al erorii începătornice, al stângăciei candide, al neputinţei cinstite. Mai mult, de ce mă mai preocupă problema când ştiu că pretenţia trimite la intenţie şi intenţia la greţoasa obsesie a Formei.

13 iulie 1976 – Bratislava

Trage a ploaie. Nu pot să sfârşesc studiul despre Sorescu. Lectorul sovietic care locuieşte în apartamentul de sub noi a căscat sonor, ajutându-ne să avem evenimente. Când s-a recomandat, mi-a spus: „Eu, ştiţi, sunt născut la Kazan şi am fost tătar când eram mic. Dar acum lucrez la Universitatea din Moscova.” Îl cheamă Muhtasipov şi e surprinzător de rasat. Beţia lui e copilărească, jovială şi cantabilă. Pentru fetiţă dansează şi cântă înveselitor. Pune de 5-6 ori pe zi un disc cu un basm muzical de Musorgski sau poate Dargomyjski.

21 mai 1976 – Bratislava

La îndemnurile de acasă, din ţar㠖 excursie la Macoca. Senzaţia ciudată pe care mi-o lasă catedralele din Brno: arhitectură gotic㠖 interior baroc. Rodirea plină a formelor; opulenţa materiei sub un acoperiş ţintind fulguraţia îndepărtată a spiritualităţii. Sublimul îndopat – infinitul obez – soarta creştinismului birocratic.

Anul trecut, la Praga, am avut senzaţia bizară că un alt popor a venit să ocupe vechile zidiri.

*

În revanşă, o încordare mai poate fi sesizată, totuşi, o oarecare nesiguranţă şi soluţii nepotrivite, dizarmonice, în execuţia fleşelor goticului moravo-ceh.

Îmi închipui, vreau de fapt să-mi închipui, neliniştea, poate deruta constructorilor din clipa în care simţeau că trebuie să sfârşească. Înălţarea colosală, neverosimilă, a ferestrelor, greutatea bolţii pe ogive încrucişate, apăsarea triforiumului, a marii arcade, a absidei. Materia îndărătnică, nemaipermiţând elanul vertical, suişul fără limită. Infinitul constrâns la finitudine.

Dacă aş avea timp, bani şi voie de sus să călătoresc, mi-ar plăcea să studiez îndeaproape toate soluţiile găsite de goticul european în acest loc nevralgic. Faza ultimă a edificării unei opere – greu de găsit ceva mai elocvent.

*

Nu mă pot abţine să nu trag de păr povestea şi să nu-mi imaginez un Manole gotic zidindu-şi fericirea pământească pentru a menţine verticalitatea liniilor şi elanul neostoit al urcuşului.

Modest cum îl ştim, meşterul nostru a jertfit pentru închegarea, „săvârşirea” ctitoriei sale, care nu avea alte ambiţii în afara aceleia de a rămâne în picioare. Nu are aspiraţii măreţe, elan spiritual, chemarea infinitului, a idealului absolut. Nu vrea să continue, ci să isprăvească.

Îl preocupă cel mult trăinicia – ca echilibru, dătător de siguranţă, între ce ridici şi pe ce ridici, între orizontală şi verticală şi – ca să duc speculaţia la capăt – între spirit şi materie.

12 noiembrie 1976 – Bratislava

Nabucco, la Narodny divadlo. Nu am putut refuza invitaţia trimisă de la Ministerul Învăţământului slovac. Din exces de amabilitate, sunt instalat în loja directorului, aproape de rampă şi prea aproape de instrumentiştii orchestrei din fosă.

În minutele de aşteptare de dinaintea ridicării cortinei, în fosă, în măruntaiele operei, un comprimat de societate, cotidianul rezumat, omenescul la scară mică: şuşoteli, bârfe de serviciu, replici ţâfnoase, schimburi de informaţii utile, priviri piezişe, intrigi mărunte, cochetării nevinovate, bancuri, ocheade languroase, hohote de râs, melancolii de funcţionari ai statului, prozaicul despre care nu ai zice că va putea fi vreodată reciclat, că se va putea vreodată transfigura, duhoarea de maţe a lumii din care se iveşte, uneori, minunea.

În rest, ceea ce mai ştiam: Verdi, cu incorigibila lui cruzime de a-şi oferi ariile cele mai grele muribunzilor, fapt ce creează, pe scenă, un soi de veşnică aşteptare. Până şi căderea definitivă a eroului (de preferinţă înjunghiat) şi a cortinei vor fi privite de spectator cu oarecare neîncredere. Poţi să ştii dacă nu e vorba doar de acel scurt răgaz de concentrare care prepară un nou şi viguros început de arie, un nou prilej de etalare a virtuţilor apoteotice ale bel-cantoului?

Şi dirijorul: ei bine, printre noi, cabotinii, se află unul care ne va complexa mereu – dirijorul de operă. Ce fiţe, ce magnificenţă, ce arcuire somptuoasă în clipele concentrării, ce prestanţă la coborârea de pe piedestal, ce privire de vultur aruncată corului anemic al acestui teatru muzical de provincie… La distanţa nemilos de mică la care mă găseam, mi-a fost imposibil să nu bag de seamă batista albă ieşită de două palme din buzunarul pantalonilor şi uitată aşa din pricina prea deselor tamponări ale deltelor de pe obrazul pudrat. Fericiţi cei fără bilet de favoare.

12 martie 2011

Compleo fossam. Recitesc amuzat această însemnare ţâfnoasă de tinereţe, cu maliţia ei inutilă cu tot. Îi văd totuşi un mic merit. Mă reinstalează într-o veche dilemă. Ce e mai bine pentru destinul operei (vorbesc de operă în toate sensurile)? Să răscoleşti măruntaiele ei, să scanezi locul unde au loc arderile, procesele de asimilare, să vizitezi în absenţa stăpânului, cu o curiozitate nedemnă, atelierul cu eboşele şi versiunile lui stângace, să afli cât mai multe din dedesubturile vieţii artistului, răscolindu-i aşternuturile murdare?

Sau să o contempli astral, de foarte departe, făcând abstracţie de condiţiile ivirii ei, de bălegarul care o hrăneşte?

Nici nu ştiu dacă e cu adevărat vorba de o dilemă. Teoretic vorbind, doar absenţa sau pierderea informaţiilor despre autorii unor opere din Antichitate sau din locuri din lume fără tradiţia scrisului ne poate pune în situaţia ideală a contemplării fără rest, scutiţi de bruiajul informativ. Dar şi atunci va interveni tentaţia fabricării de supoziţii, iar imaginaţia harnic-morbidă, nevrednică, a interpretului va umple golul. E, cred, mai înţelept să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să admitem că, practic, nu vom putea face abstracţie de referinţe inconfortabile despre viaţa artiştilor. Vom şti din ce în ce mai multe amănunte incomode despre aceştia pe măsură ce sporesc posibilităţile de documentare şi ni se răpeşte, prin internet, chiar dreptul la uitare. Va mai fi posibil, atunci, miracolul apropierii de Operă? Ne va mai uimi ea? Vom mai putea păstra admiraţia deplină pentru autorul ei?

Editate acum câţiva ani, scrisorile de dragoste – epistolarul Eminescu-Veronica, ca şi cele câteva însemnări ale poetului îndrăgostit, reproduse în Addenda ediţiei Eminescu, Opere (vol. XV), au revelat omenescul lor placid, inevitabila platitudine, banalitatea intimităţii.

Nu puţini au strâmbat discret din nas şi dacă nu şi-au exprimat concret decepţia, a fost fiindcă mitul fabrica încă argumente.

Cei din grupul compact al noilor detractori au clipit din ochi satisfăcuţi: v-am spus noi că nu era cine ştie ce de el şi mai era şi păros ca o maimuţă.

Ei bine, mai suntem, oare, capabili să ne lăsăm copleşiţi de măreţia faptelor acestui poet şi a altora ca el, în pofida a tot ce ştim despre ei? Am putea, dar nu încercând să separăm sever lucrurile – căci e imposibil –, ci învăţând să iubim grăuntele divin cu îngrăşământul lui cu tot, împrumutând ochii celei care nu-şi pierde din ochi odorul în timp ce şterge aşternutul de sub el? O astfel de privire e de găsit în Scurta cronică a Annei Magdalena Bach: „… uneori, întorcându-mă acasă şi văzându-l pe soţul meu stând la masă în droaia de copii şi mâncând cu poft㠖 ceea ce făcea mereu – astfel că era o bucurie să găteşti pentru el – eram copleşită de sentimentul straniu că nu poate fi adevărat, că muzica aceea n-a fost de cel ce se află în faţa mea, mănâncă, bea, doarme şi se mişcă printre noi, ci mai degrabă de cineva coborât în mijlocul nostru de-a dreptul din cer.” (text descoperit, şi nu întâmplător, de Andrei Pleşu, şi reprodus în Note, stări, zile, Humanitas, 2010)

O astfel de fiinţă, care se lasă copleşită de lumina divină, e ea însăşi parte din acea lumină.

15 noiembrie 1976

Am urmărit la televiziunea vieneză, care se prinde aici, o înregistrare cu discursul lui Malraux, cu prilejul transferării rămăşitelor pământeşti ale lui Jean Moulin, erou al rezistenţei franceze, la Pantheon. Mişcarea sacadată de flamuri negre, răpăitul lugubru al tobelor, vocea cavernoasă care lua înălţime numai pentru a coborî apoi vertiginos, cu un vuiet prelung de Stuka, repetiţiile inflamatorii, accentele distribuite ingenios, ca într-o veritabilă oraison funčbre de mare efect, produceau o emoţie indimenticabilă.

Enunţul în sine, dezlânat, modest, căznit, pe alocuri găunos. Cultul acesta al elocvenţei fosforescente, al Marilor Efecte, prestigiul colosal al Retoricii în ţara ei – în Franţa – a sporit numărul falselor personalităţi, al situărilor greşite, al ierarhizărilor nedrepte şi, nu mă îndoiesc, al erorilor judiciare.

17 ianuarie 1977

De foarte devreme, am pierdut credinţa, transmisă de mama, în fatalitatea răsplătirii binelui şi a sancţionării răului. Acum, însă, ştiu că există o excepţie. Dintre toate faptele omeneşti – rele sau bune fie ele – una va fi pedepsită întotdeauna – dragostea. Ea se osândeşte singură. Cel ce iubeşte este înnobilat, fără să o ştie, de faptul că îşi asumă primejdia, că lui hazardul nu-i oferă şansa pe care o au atâtea infamii.

18 ianuarie 1977

De adăugat, greu de închipuit, mila celor câteva slăbiciuni care, însumate, dezlănţuie, până la urmă, sumbra disperare pe care oamenii o numesc iubire.

19 ianuarie 1977

Blocul ăsta din spatele blocului nostru mă priveşte, dintre riduri, cu ochii mefienţi ai altei generaţii.

*

Constat că lista „perfecţilor adaptaţi”, pe care am conceput-o acum câţiva ani, e foarte săracă. Am deschis-o cu doctorul Filip care, nepot de primar liberal, a izbutit să rămână director la policlinica miliţiei, cu toţi ochii albaştri fixaţi pe el, vreme de două decenii, până s-a pensionat. Nu i-am putut include în colecţie pe cei care au derapat din întâmplare, când toate mecanismele promiteau să funcţioneze nemţeşte, şi nici pe cei predispuşi la exces de zel. Ei pot fi descumpăniţi la schimbările tactice, doctrinare ale partidului, acţionând în salturi şi trezind suspiciuni. Sunt tentat s-o completez cu câteva exemplare de perfecţi arivişti. Am, de ceva timp, sub observaţie un exemplar ce promite a fi nec plus ultra. E vorba de băiatul acela de popă din anul IV (un Popescu, evident). Deloc prost, dar complet şi sigur închis cu zăvoare. Se mai mişcă doar atât cât să nu alunece de sub platoşa lui „conformă”. Nici măcar un centimetru pătrat de ţesut viu nu lasă la vedere.

E de statură mijlocie şi are părul cânepiu. În timp ce vorbeşte – puţin şi corect – ochii pe care nu-i vezi, dar îi bănuieşti cenuşii, se fixează pe un punct situat în dreptul plexului tău. Nu-i ridică niciodată mai sus, spre a-i putea întâlni. Nu spune ce vrea, dar ştiu ce vrea. E fiu de popă, dar azi nu prea mai contează. I s-a comandat de-acasă, din sat, să se întoarcă membru de partid şi profesor cu patru ani. La toate încercările mele de a destinde atmosfera şi de a-l face să-mi arate o cât de mică pornire omenească, emite o banalitate măgulitoare despre curs, care mă blochează. Din toată fiinţa lui încordată se desprinde un singur gând: Întâi interesele, vă-n gură! Las’ să mă văd eu cu sacii-n căruţă!

*

Casnicele blocului, văitându-se de timpul pierdut în bucătărie, cam la fel ca activiştii vorbind despre şedinţele lor. Eh, eu altceva am în sufletul meu…

20 ianuarie 1977

Chamfort: „N-am văzut pe lume, spunea d.S., decât mese fără digestie, petreceri fără plăcere, conversaţii fără încredere, legături fără prietenie şi împreunări fără dragoste.”

P.S. (2011) Când transcriam, în 1977, fraza lui Chamfort, eram fascinat doar de sictirul ei aristocratic.

© 2007 Revista Ramuri