Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Actualitatea în eminescologie

        de Sorina Sorescu

În Prefaţa la ediţia definitivă a Operei lui Mihai Eminescu, G. Călinescu îşi prezenta monografia ca indisociabilă de Istoria literaturii române (de la origini…). Nu l-ar fi putut înţelege pe Eminescu fără tabloul mare al unei istorii a literaturii „din unghiul de vedere strict estetic”, tot aşa cum nu ar fi putut să înceapă lucrul la istoria literaturii române fără monografia „celui mai de seamă poet român”. „Un adevărat cerc viţios pe care l-am rezolvat pornind simultan din centru şi de la periferie”. Numai în reciprocă motivare şi determinare, cele două proiecte i-au apărut „fundate”.

Aşa se vedeau lucrurile în prima jumătate a secolului trecut, când criticul simţea că totul este de întemeiat, sub presiunea nevoii de recuperare a decalajelor dintre studiile literare de la noi şi cele din Occident. Astăzi, din contra, percepţia este de epuizare a disponibilităţilor exegetice. Ne amintim cu nostalgia paradisului pierdut vechea lamentaţie a lui Călinescu: „criticul român nu se află în împrejurările unuia francez, care, voind a da judecăţi asupra lui Molière ori a lui Racine, are la îndemâna sa un material cules şi analizat de alţii şi propoziţii critice făcute, încât lui nu-i rămâne decât să aplice un ochi odihnit şi acut”.

Între timp, evident că a apărut şi la noi complexul invers, al saturaţiei bibliografice, în special când vine vorba despre exegeza operei lui Eminescu. Totul s-a spus, nu a mai rămas nimic interesant de adăugat. Actualitatea, inovaţia, creativitatea, în cercetarea eminescologică, par să fie numai de domeniul trecutului. Dincolo de potenţialul desfăşurărilor retorice, alarma lipsei de orizont al viitorului în eminescologie poate fi, la rândul ei, un instrument de stadializare, indicând, fie şi în negativ, o necesară schimbare de etapă.

Să observăm, în diacronie, vectorii de expansiune ai eminescologiei. De la critica de direcţie maioresciană la primele pledoarii pentru critica analitică, de la biografism la tematism şi comparatism, de la studiile de stilistică şi poetică la studiile culturale, oricum am decupa retrospectiv zonele de interes ale cercetării eminescologice, vedem că oglindesc mereu esenţialul din procesul specializării şi ramificării criticii literare româneşti. Practic, toate acumulările şi toate noile descoperiri ale criticii autohtone în materie de principiu, scriitură, tehnică, metodă ş.a.m.d. s-au exersat, dacă nu mai întâi, în orice caz, cu prioritate şi aplomb asupra operei şi personalităţii lui Eminescu.

Dincolo de inevitabilele repetiţii şi blocaje (percepţia clişeizării eminescologiei este din ce în ce mai compactă şi mai descurajantă), aş zice că începutul secolului XXI se arată şi acesta destul de rodnic în eminescologie, în măsură să determine rafinarea şi actualizarea metodologică în câmpuri mai largi ale cercetărilor literare. Să evoc doar două dintre cele mai interesante contribuţii. Ar fi de citat, în primul rând, reconstituirile biografice ale etapei berlineze realizate de Ilina Gregori: Studii literare. Eminescu la Berlin, Mircea Eliade: trei analize (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucuresti, 2002), reluate în Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze (Art, 2008). Tot aşa, meritoriul studiu de imagologie (la frontiera cu istoria ideilor şi istoria presei) al lui Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini (Editura Cartea Românească, Bucureşti 2008). Este doar un început de sistematizare, pe o perioadă restrânsă de câteva decenii (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), dar cu evident potenţial de extindere.

Printr-o fericită coincidenţă, aşteptările publicului pentru biografia lui Eminescu tocmai fuseseră redeşteptate de publicarea unei colecţii inedite de corespondenţă (Dulcea mea doamnă/ Eminul meu iubit, Polirom, 2000). Dar nu ineditul, ci reintrepretarea s-a dovedit fertilă în studiile eminesciene, prefigurând noi criterii şi exigenţe academice în abordarea documentului (explicitat şi valorificat în contextul său istoric).

Cu siguranţă că şi în exegeza operei (care astăzi pare mai puţin atrăgătoare pentru cercetători) ar fi de pariat pe relectura contextualizantă şi integratoare. Eminescologia însăşi, ca vastă colecţie de studii dedicate, de mai bine de un secol, lui Eminescu, se cuvine explorată metacritic şi pusă în relaţie cu istoria discursului intelectual şi identitar. În acest sens, mi se pare momentul potrivit pentru a anunţa un proiect, în curs de articulare, al unui grup de cercetători de la Universitatea din Craiova. E vorba de realizarea unui Dicţionar interdisciplinar de eminescologie. Va fi, cel puţin în prima etapă, un dicţionar selectiv, tip cross-reference, de nume, titluri, concepte, reprezentări, denumiri instituţionale, relevante pentru valorificarea operei şi memoriei culturale a lui Eminescu, atât în planul cercetării filologice specializate (ediţii, exegeze, traduceri), cât şi pentru mitologizarea figurii poetului naţional, devenit, cum bine ştim, un element de identitate românească în imaginarul şi mentalităţile colective.

Actualitatea unei asemenea abordări se va impune de la sine în plan ştiinţific, şi prin armonizarea (neforţată) într-un proiect interdisciplinar a unor ample arii de interes ştiinţific: critica ediţiilor, a studiilor, conceptelor şi metodelor de istorie literară, critica studiilor, conceptelor şi metodelor de literatură comparată, critica studiilor, conceptelor şi metodelor de folcloristică, critica studiilor, conceptelor şi metodelor de ştiinţe ale comunicării, critica studiilor, conceptelor şi metodelor de istoriografie, critica studiilor, conceptelor şi metodelor de imagologie, critica discursului biografic, critica traducerilor, prezentarea arhivelor şi muzeelor (casă memorială, fonduri de carte etc.), prezentarea iconografiei etc..

Configurarea lecturilor metacritice (pluriperspectiviste şi contextualizante, în sensul „istoriei critice a literaturii” teoretizat de Nicolae Manolescu) a coincis cu impunerea, în spaţiul academic, a altor câteva discipline de studiu şi/sau direcţii de cercetare, ivite din interstiţiile vechilor clasificări ale ştiinţelor umane şi sociale (studii culturale, studii de imaginar şi mentalităţi, istorie intelectuală etc.). De aceea, dialogul dintre ele este pe cât de firesc, pe atât de productiv, cu o circulaţie aproape spontană a ideilor şi metodelor. Mai dificil e să găsim, în comun, un obiect de studiu, la fel de interesant şi pentru metacritică, şi pentru studiile culturale şi celelalte.

Dacă pentru critica literară românească din secolul XX, Eminescu s-a dovedit obiectul predilect de studiu (de studiu monografic), la începutul secolului XXI, interesul cercetătorilor tinde să se orienteze înspre eminescologie, în vederea creării de conexiuni interdisciplinare într-o configuraţie sinoptică funcţională. Un alt plan de abordare, multidimensional şi cu potenţial de inovaţie, cu noi ipoteze de ordonare şi noi decupaje ale obiectului de studiu, în contraponderea percepţiilor disforice, parcă anume aduse la zi, pentru a fi contrazise prin dialogul regenerator dintre noile discipline universitare şi direcţii de cercetare.

© 2007 Revista Ramuri