Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Orbitor sau cum să zbori cu o singură aripă

        de Horia GÂRBEA

Se cuvine să acordăm atenție unei cărți care a devenit best-seller din ziua lansării ei și care este semnată de cel creditat de cititori și de breaslă cu titlul de cel mai important scriitor român în viață. O anchetă făcută de sociologi printre scriitori a arătat că Mircea Cărtărescu este considerat, la mare distanță de alții, omul care corespunde cel mai bine prototipului profesiunii și are în cel mai înalt grad calitățile considerate necesare de către confrații săi unui bun scriitor. Eu aș adăuga la ele inteligența evidentă a autorului și hărnicia sa. Cărtărescu nu numai că are calitățile unui scriitor, dar are inteligența să le pună în joc în mod pragmatic, să urmărească strategic și tactic succesul acțiunilor sale literare. Nu așa au făcut colegii săi de generație Mariana Marin, Ion Stratan, Cristian Popescu și încă mulți alții despre care vorbim azi, cu regret, la timpul trecut.

Mircea Cărtărescu este un nume de produs și un mit, are promovare și protecție de la o mare editură, publică editoriale politice în mari cotidiane, ceea ce trebuie să fie o sforțare și o plictiseală pentru un om visător și abstras. Dar totul e pentru o cauză dreaptă: aceea de a nu lăsa încă un mare talent să dispară anonim, să cadă în marasm, sărăcie și uitare.

Cele cîteva mii de exemplare vîndute în prima lună din Orbitor – aripa dreaptă (Ed. Humanitas), cronicile ditirambice apărute imediat, șoaptele despre un posibil Premiu Nobel arată eficiența lui Cărtărescu și a echipei care îl susține. Aluziile la iminenta decernare a Nobelului timorează criticii care pot fi acuzați că subminează, prin atitudine cîrcotașă un triumf, fără precedent al unui compatriot!

Fără brandurile Cărtărescu și Humanitas, fără titlul Orbitor, acreditat prin două volume anterioare, „aripa dreaptă” nu ar fi fost luată în seamă pentru că e o carte oarecare, cu ceva calități dar și cu multe defecte, mult prea lungă și foarte inegală. Față de nivelul general al prozei românești în ultimii trei ani, unul foarte bun chiar la nivelul debutanților, Orbitor-III e în cel mai fericit caz o carte mijlocie. Iar în seria prozei lui Mircea Cărtărescu, care se deschidea „orbitor” cu povestirile memorabile din Visul, se situează spre coada ierarhiei valorice. Trebuie spus aici că bisarea unor personaje din Visul, Mendebilul și alții, este neavenită și afectează retrospectiv acea memorabilă povestire de început.

Dacă nu ați citit primele volume din Orbitor, nu vă faceți griji. Aripa dreaptă poate fi parcursă fără dificultate în sine. Lectura e ușoară. Ar fi totuși preferabil să citiți Orbitor I. Nu înainte, nici după, ci în loc de... Aripa dreaptă e un roman despre revoluția din 1989 asezonat cu clișee și bancuri vechi din „epoca de aur” despre a cărei „istorie mică” s-au scris destule cărți mai interesante, gen Cartea roz a comunismului. Fragmentele onirice sînt ale lui Cărtărescu. În cele de „reconstituire” el este de nerecunoscut, mai ales prin susținuta trivialitate a limbajului. Zonele obscene sînt gratuite, mai ales că bancurile sînt vechi: homosexualii, cred copiii prelucrînd o anecdotă „și-o băgau unul în fundul celuilalt” formînd un cerc și cîntînd „Strîngeți hora, nu fiți hoți,/ Să avem un cur cu toți”.

Volumul are toate păcatele pe care le au Delirul sau Cel mai iubit... de Marin Preda, exemple clasice de cărți slabe ale unui mare scriitor.

O astfel de carte s-a mai scris acum vreo 10 ani: Români, vă ordon să stați la coadă de Mircea Constantinescu. De asemeni un roman vast și defectuos al unui autor talentat. Nu a avut nici o trecere, spre deosebire de Orbitor-Aripa dreaptă, cu care seamănă izbitor în partea de evocare a comunismului ceaușist. Acesta din urmă valorifică în mod senzațional cota autorului său.

Așa cum spuneam, sînt evidente la Mircea Cărtărescu talentul, inteligența și hărnicia. Ele l-au impus în vîrful generației sale din care, de pildă, Alex Ștefănescu nu îi reține în Istoria... sa decît pe el, pe Matei Vișniec și pe Marta Petreu.

În Orbitor – Aripa dreaptă, succesul de librărie al anului, aceste calități ale autorului îl împiedică precum aripile albatrosului. Deoarece, în loc să zboare cu ele, Mircea Cărtărescu preferă să încerce să meargă, făcîndu-și din aripi picioare. În ce fel? Prin înfrînarea și „disciplinarea” talentului pentru a scrie despre subiecte de potențial succes (revoluția de la 1989 cu confiscarea ei cu tot, securitate și cenzură, epoca lui Ceașcă). Fapte dificile prin complexitate și prea apropiate în timp. Scriitorul nu le tratează de la înălțimea harului său indiscutabil. El preferă să se coboare la glumițe, amănunte derizorii, analize politice de nivel scăzut. Iar hărnicia îl face să scrie pagini peste pagini cam monotone. Din cînd în cînd, prozatorul sparge acest roman autonom cu fragmente introspective și onirice care sînt din alt film și au o legătură vagă cu partea realistă a cărții.

Fragmentele acestea, luate în sine, sînt superioare restului. Ansamblul e însă prolix. Cît despre partea „istorică”, un cititor avizat o cunoaște din volume de analiză care s-au scris cu droaia. Singura șansă ar fi fost o viziune inedită asupra evenimentelor dar, prudent, trădat tocmai de inteligența lui care îl împinge la un succes de casă, Cărtărescu o evită.

În fragmentele despre post-revoluție și „emanații” care au pus mîna pe putere, proza se transformă într-un pamflet fără sclipire frizînd nivelul lui Vadim fără măcar vitriolul acestuia. Nefiind structural un violent, lui Cărtărescu, haina asta îi stă ca dracu’. El vorbește despre „Omul cu două mame” (Iliescu), „Omul fără gît”(Roman), despre Voican (preluînd naivitatea de a crede că expresia „între metafizică și clitoris” chiar îi aparține) și de Lupoi, căruia, nu e clar de ce, nu-i mai contraface numele.

Întinsele capitole despre cuplul dictatorilor Ceaușescu sînt scrise fără strălucire, enumerînd clișee ale epocii în stil de inventar: Elena e o analfabetă, soțul său i-a cumpărat teancuri de diplome, i se spune doar „savant de renume mondial” și e poreclită Codoi de la formula, citită astfel de ea, a dioxidului de carbon (autorul scrie „bioxidului”).

În același fel tern sînt enumerați și puși în insectar, sub pseudonime străvezii dar cu un umor forțat, colaboraționiști precum W.C. Teodosie, B. Sălașa, filmoloaga L.Coproiu (de ce nu „E.” ?), Aviar Găunescu. Printr-o onomastică amintind de Marius Tupan cu a sa Vitrină cu păsări împăiate, orice pretenție de seriozitate se dizolvă. Totuși cartea lui Tupan a fost scrisă înainte de 1989 pentru a fi publicată atunci. În materie de grotesc al dictaturii, Orbitor III e departe de romanul Te pup în fund, conducător iubit al lui Daniel Bănulescu dar și de altele de aceeași factură.

Securitatea și teroriștii sînt priviți cu o sfîntă inocență. În 21 decembrie 1989, la Jilava, un securist are timp să le țină arestaților o lecție de învățămînt politic de cîteva pagini, un fel de sinteză a viziunii securiste despre epoca Împușcatului.

Toate aceste lucruri și multe altele sînt puse în cele 700 de pagini ale Orbitorului III într-un chip ce nu lasă să se întrevadă vreo construcție. Ele cîntă, pentru cititorul mijlociu, un șlagăr pe care el așteaptă să-l audă, nu-i forțează deloc imaginația, nu îl terifiază, îl poartă binișor pe la toate cîte îi plac. Dar pe la toate! Pentru a plăcea tuturor, scriitorul nu concentrează povestea la cîteva aspecte, tratîndu-le profund și/sau ingenios, cum desigur îi stătea la îndemînă, ci are grijă să pună toate condimentele. Din această perspectivă, ca „romane despre revoluție”, cele ale lui Aldulescu sau Ruba, de pildă, sînt superioare acestuia tocmai pentru că aleg doar o felie a plăcintei. Dar ce folos: tirajul lor a fost minuscul, succesul doar unul de stimă.

În Orbitor III, Mircea Cărtărescu își pune inteligența orbitoare în slujba flatării cititorului mediu-cultivat, dar cu fasoane. Ca și în De ce iubim femeile?, o carte mai agreabilă mai ales prin concizia ei, el face concesii de care nu poate să nu fie conștient și își atinge, pe această latură, țelul. E ca și cum ai pune o orchestră simfonică să interpreteze, cu soliștii în frac, manele numai pentru a cîștiga sufragiile poporului. „Target-ul” va fi sedus iar snobii, pentru care la concert contează fracul și nu partitura, vor fi mulțumiți la rîndul lor.

Pe partea literară, aripa folosită drept picior nu poate fi decît o frînă. Am pus totuși la rece o șampanie pentru posibilul Nobel. Dacă el nu va veni, o voi desface cînd marele Mircea va scrie din nou o carte adevărată.

© 2007 Revista Ramuri