Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Viaţa – doar o scamatorie!

        de Haricleea Nicolau

La grande bellezza (Desăvârşita frumuseţe)

• Regia: Paolo Sorrentino

• Scenariul: Paolo Sorrentino şi Umberto Contarello

• Imagine: Luca Bigazzi

• Distribuţia: Toni Servillo (Jep Gambardella), Carlo Verdone (Romano), Sabrina Ferilli (Ramona), Galatea Ranzi (Stefania), Fanny Ardant (propriul rol).

• Durata: 142 min.

• premiera la Festivalul de film de la Cannes, 2013

• Premii şi nominalizări:

· Globurile de aur 2014: Cel mai bun film străin

· Festivalul de film de la Cannes 2013: nominalizare Palme d ‘Or

· Festivalul Nastro d’Argento (premiile criticilor de film din Italia, ediţia 67): Carlo Verdone - Cel mai bun actor în rol secundar; Sabrina Ferilli – Cea mai bună actriţă în rol secundar; Luca Bigazzi – Cea mai bună imagine; Emanuele Cecere – Cel mai bun sunet.

· Premiile Asociaţiei Criticilor de film din Boston, ediţia 34 – Cel mai bun film străin

· Premiile europene de film, ediţia 26: Cel mai bun film; Paolo Sorrentino - Cel mai bun regizor; Toni Servillo - Cel mai bun actor; Cristiano Travaglioli – Cel mai bun editor.

· Premiile de film de la Hollywood, ediţia 17: Paolo Sorrentino – Cel mai bun film internaţional; Paolo Sorrentino – Cel mai bun film independent; Paolo Sorrentino şi Umberto Contarello – Cel mai bun scenariu original; Toni Servillo – nominalizare Cel mai bun actor.

· Festivalul de film Nopţi negre de la Tallinn (Estonia), ediţia 17: Paolo Sorrentino – Marele premiu; Luca Bigazzi – Premiul juriului.

· Oscar 2014, ediţia 86: nominalizare pentru Cel mai bun film străin.

Călătoria lui Sorrentino prin noapte, spre descoperirea frumuseţii desăvârşite, debutează cu obiectivul iscoditor al camerei de filmat, imaginea ţâşnind dintr-un alt obiectiv, al unui tun. Obiectivul pluteşte vinovat într-un ritm alternant, alert sau lent, suprinzând ironic o Romă înmărmurită şi însufleţită totodată. Debutul filmului pare a nu avea nici o legătură cu tot ceea ce urmează; oameni şi statui, viaţa şi eternitatea albă sunt învăluite în lumina obiectivului, care devine pregnant prin modul de filmare: insolit, iscoditor, poetic, dar şi viguros şi chiar violent. Imaginile se rostogolesc, cresc fabulos ca dintr-un vis, captând chiar ceea ce caută a descoperi personajul principal Jep Gambardella – frumuseţea inefabilă. Însă, nimic nu există în stare pură, deci, nici frumuseţea. Odată cu minunata Romă care ni se dezvăluie în toată splendoarea nopţii, simţim şi parfumul inevitabil al deşertăciunii vieţii. Clipa furată, clipa trăită cu nesăbuinţă, goleşte total de sens însăşi viaţa pe care presupune a o celebra. Personajul principal este aruncat în obiectiv în miezul petrecerii sale de pe terasa apartamenului de vis ŕ vis de Colloseum, după ce descoperisem deja personaje diverse ale unei aşa-zise burghezii moderne, o lume colorată, femei nevrotice, drogaţi, seducători, femei în vitrină, voyeuri, o femeie pitică, chipuri îmbătrânite, machiate strident – un grup de reminiscenţă felliniană, din La dolce vita. Obiectivul filmează nevrotic acest moment, susţinând imagistic ritmul ameţitor în care-l descoperim pe scriitorul Jep Gambardella (Toni Servillo), un hedonist insaţiabil, conştient de irosirea clipei. Autorul unui singur roman scris în tinereţe, Aparatul uman, Jep trăieşte din gloria trecutului, savurând divers plăcerile vieţii până într-o clipă, când realizează că amurgul e aproape şi el nu a descoperit desăvârşita frumuseţe. Jep Gambardella este critic de teatru, jurnalist cultural, care la 65 de ani trăieşte ca o pasăre de noapte, organizând petreceri monstruoase, cu prafuri şi femei diverse, fiind absorbit încă din tinereţe de vârtejul dantesc al unei existenţe mondene devoratoare. Îşi dorise să devină nu doar o prezenţă mondenă pregnantă, ci regele mondenilor. Şi Jep a devenit regele unui cârd de groteşi actriţe eşuate, stripteuze şi tineri seducători, regele unui bestiar uman în pragul abisului, fără speranţă de salvare, care elogiază cardinali – bucătari. În stil fellinian, Jep pendulează între a interacţiona şi a observa; el intră şi iese dintr-un grup de personaje, rătăcind, ironizând şi savurând cinic totul, ceea ce-i dă simultan o senzaţie stranie de putere şi dezamăgire. Jep, ca şi Marcello din filmul La Dolce Vita, pendulează între implicare şi detaşare, abandonând continuu momentul de creaţie, irosindu-şi nopţile în bahice şi bacanale pe terasele magnifice din preajma Colloseumului.

La Grande Bellezza (Desăvârşita frumuseţe), în regia lui Paolo Sorrentino, devine un extraordinar omagiu adus Romei, dar şi lui Fellini. Înnobilând pelicula prin prezenţa magnifică a obiectivelor sale arhitectonice exemplare, luminate poetic, regizorul ne dezvăluie frumuseţea desăvârşită a unei Rome hipnotice, a cărei splendoare te vrăjeşte, te cucereşte şi a cărei superficialitate te devorează ca un imens animal suprarealist. După ce Fellini exploatase deja seducătorul gol al hedonismului Romei în celebrul La dolce vita, Paolo Sorrentino mizează din nou pe exhibarea unui vid al Italiei anilor 2000, a unei goliciuni spirituale şi emoţionale a vulgarelor personaje decadente ale burgheziei plictisite între petreceri cu bumţi-bumţi, conga, colita şi mataron-botox-party. Haosul moral şi vidul existenţei acestor indivizi devin personaje groteşti într-un film post-mo-dernist impecabil, perfect, din punct de vedere stilistic.

Mai mult decât o călătorie la capătul nopţii, pelicula La grande bellezza devine o călătorie în realul infern uman, în universul lui Hieronymus Bosch, iar regizorul Sorrentino, mai mult decât protagonistul Jep Gambardella, devine luntraşul Charon, transportându-ne în grădina plăcerilor. Grotesc şi senzual, fantastic şi poetic, filmul lui Sorentino pare un imens monolog al unui suflet rătăcit, al unui spirit distant şi imposibil de emoţionat.

O dulce-amară voluptate a dezmăţului surprinsă frenetic sau lent, precum un ultim, straniu zbor de flamingo, La grande bellezza este Fellini în club – o uimitoare şi uluitoare lume diversă, unde modernul şi clasicul se îmbină fericit (de la obiectivele arhitecturale grandioase până la muzică), unde bariera dintre moralitate, realitate şi fantezie este spulberată chiar înaintea ochilor tăi. Vei privi La grande bellezza a lui Sorrentino cu certitudinea că vei cerceta abisul întunecat al sufletului, iar, la final, vei fi suprins şi transformat.

Construit astfel încât să exploateze trei principali vectori de interes în Roma - arta, religia şi febrilitatea umană -, La grande bellezza este un explicit omagiu adus creaţiei felliniene, demonstrând vitalitatea absolută a filmului de artă european. Viaţa nu este decât un şir de flash-uri de adevăr şi mister, povestite într-o noapte de vară în Roma; până când descoperi că rădăcinile sunt importante, că modul în care amintirile se înrădăcinează în noi este definitoriu pentru întreaga noastră traiectorie de viaţă. La grande bellezza este o metaforă cinematografică postmodernistă, o metaforă despre puterea creaţiei, despre adevărata patimă a vieţii, despre viaţă şi moarte, despre teamă, iubire şi neîmplinire, despre frânturi de fericire. Într-o peliculă metaforică unde pulsează elemente dramatice şi tragi-comice, sunt mixate perfect cadre naturale şi imagini suprarealiste cu girafe între ruine şi flamingo pe terasa de lângă Colosseum. Finalul deschide tot acest truc: viaţa nu este decât o scamatorie, un vis. Finalul aduce unda speranţei revitalizării spiritului creator: Jep a coborât în infernul existenţei umane, a rătăcit printre flăcăreli şi deşertăciuni, pentru a descoperi că adevărata frumuseţe, desăvârşita frumuseţe este, de fapt, spiritul. Viaţa este doar o scamatorie cu care trebuie să jonglezi, astfel încât să nu rătăceşti spiritul. Totul este doar un truc!

© 2007 Revista Ramuri