Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Strălucirea și suferințele prozei

        de Gabriela GHEORGHIȘOR

Apariția ultimului volum, Aripa dreaptă (Editura Humanitas, București, 2007), al trilogiei Orbitor de Mircea Cărtărescu, reprezintă, fără îndoială, evenimentul editorial al anului, nu numai prin intensa mediatizare, ci și prin controversele suscitate în presa culturală românească. Există deja, la doar câteva luni de la lansare, un „dosar“ al receptării sale critice, în care multitudinea reacțiilor variază de la admirația idolatră la contestarea vehementă, de la aprecieri maximale precum „capodoperă“ (Marius Chivu, Cosmin Ciotloș), „vistierie“ de „bijuterii literare“ (Ioana Pârvulescu) la evaluări marcate de termeni ca manierizare, autopastișă, redundanță, regres, diluare (Paul Cernat, Bianca Burța-Cernat, Adina Dinițoiu, C. Rogozanu ș.a.).

Dincolo de oboseala, inerentă, a „alergătorului de cursă lungă“ (cum îl definește A. Mitchievici pe scriitorul care și-a lăsat în urmă generația, detașându-se, mai ales prin ambițiile sale „totalizante“, de plutonul optzecist) sau de „frântura“ Aripii drepte (C. Rogozanu) a marelui „fluture“ textual, majoritatea criticilor a salutat voința și puterea de finalizare a unui proiect prozastic de o asemenea anvergură (peste o mie de pagini), cum puține se găsesc în literatura noastră. Mircea Cărtărescu reușește, într-adevăr, să depășească deficitarul „complex al zidului început și neisprăvit“ care bântuie cultura română modernă încă de la origini, asumându-și, totodată, și riscul „vinovăției făcutului“ (Cartea de la Metopolis de Ștefan Bănulescu, de pildă, este o excelentă realizare estetică, dar oare cum ar fi arătat următoarele volume ale Cărții Milionarului? Ar fi fost ele la „înălțimea“ celui dintâi?). După un număr extins de pagini, insolitul oricărei formule literare se naturalizează, iar variația, chiar și ingenioasă, pe aceleași teme (fantasmele copilăriei lui Mircișor, regresiunile onirice în trecut, călătoriile halucinante prin „subteranele“ Bucureștiului, dizertațiile mistico-scientiste ale lui Herman etc.), poate produce și efecte de monotonie.

Noutatea pe care o aduce Aripa dreaptă în cuprinsul prozei vizionare, fantas(ma)tice și onirice a Orbitorului (un etalon al stilului barochizant, poematic și muzical), constă în introducerea dimensiunii social-politice, a memoriei comunismului românesc și a Revoluției din decembrie ’89, însă tocmai în această privință au fost formulate cele mai mari rezerve critice (s-a scris despre o „inapetență funciară a romancierului pentru istorie“ și despre abordarea temei ca o „concesie“ făcută publicului și editorilor vest-europeni, amatori de pitoresc est-etic). Autorul însuși mărturisea într-un interviu că „e teribil de greu să îmbini extremele, mizerabilul și sublimul, și totuși întregul să râmână valabil“, iar în acest caz mizerabilul îl constituie chiar istoria, abhorată ca „țesătura de haos și ciumă și gloate și regi și lipsă de sens și nefericire“. Mircea, naratorul însingurat și halucinat de propriile caverne interioare, „sortit să scrie ani și ani o carte ilizibilă și nesfârșită“, se trezește în Aripa dreaptă „scufundat până-n gât sub fustele murdare ale istoriei, strigând cu gloatele, ridicând pumnii spre cer“. Manuscrisul său „monstruos“, „coborât în stradă“, nu mai poate fi împiedicat să devină și „jurnal“: „parcă aș scrie pe ambele părți deodată un text multidimensional, cum scrii pe o bandă a lui Möbius cu o față de realitate și una de vis, curgând cu fiecare literă una-ntr-alta și construind astfel hiperrealitatea acestei lumi și acestei cărți, acestui creier și acestui sex, acestui spațiu și acestui timp“. Romanul istorico-politic se încheagă din evocarea epocii comuniste (cu toate fazele ei) de către Maria, mama obsedată de „crăpelnița“ zilnică („discurs“ din care se reține mai ales imaginea unui popor înfometat) și din „reportajul“ (tehnica e chiar cinematografică) lui Mircea pe străzile Bucureștiului, printre demonstranți, în zilele Revoluției. „Eșecul exemplar“ al tratării istoriei recente (sintagma îi aparține criticului P. Cernat, care polemiza cu G. Liiceanu și V. Tismăneanu, susținătorii ideii de „triumf estetic dublat de o analiză istorică definitivă a comunismului autohton“) se naște dintr-o intenție didacticist-vulgarizatoare (M. Cărtărescu pare că povestește comunismul pe înțelesul tuturor) și una pamfletară (scriitorului lipsindu-i însă instrumentele vitriolante ale unui Arghezi). Soluția aleasă, aceea a valorificării imaginarului colectiv (bancuri „ceaușiste“, anecdote scabroase ori senzaționaliste, „mitologiile“ populare legate de cuplul Cizmarul-Savanta, de sosiile lui Ceaușescu, de subteranele Casei Poporului, de „frăția“ milenară a „băieților cu ochi albaștri“, de trupele de teroriști ș.a.) se dovedește falacioasă; departe de a fi cutremurătoare, imaginea astfel reconstituită a comunismului românesc este una superficială, „romanțată“ și aproape „hazlie“ (v., de pildă, neverosimilul episod în care „securistul bun“ le ține un „discurs“ moralizator demonstranților arestați ori cuplul funambulesc format din securistul Ionel Stănilă și activista nimfomană Estera). Un amuzament ieftin stârnesc și scenele „de vârf“ ale Revoluției, prin „alegorismul“ lor facil, deturnat în burlesc: disecția, în sediul C.C., a Soldatului Necunoscut (aducătorul veștii că tiranul a fost prins), efectuată de către comitetul „circarilor“ revoluționari (marionete pe post de personaje „cu cheie“: oltenițeanul Om-cu-două-mame, Omul-fără-gât, maestrul Cărbuneanu, Daniel Yusuf, Lupoiul ș.a.), urmată de un chef sardanapalic și de acuplarea cu adormita și planturoasa Fată-cu-picioare-lungi, România revoluționară descinsă direct din tabloul lui Rosenthal (finalul episodului e revelator: „«Doamne, ce-am făcut! Am futut Revoluția română!»«Taci, bă, dracu’», îi aruncă altul. «Ai visat! Acum culcă-te la loc!» Și toți își reluară horcăiala“).

Carnavalescul apocalips al regimului Ceaușescu este contrapunctat de o grandioasă Apocalipsă, pusă în scenă în decorul somptuos al Casei Poporului. În prezența statuilor fugite de pe socluri, Herman, „omul durerii“, naște din țeasta sa copilul divin, care va fi purtat pe aripa marii molii albe la tronul din dreapta Tatălui. Apocalipsa, magistral descrisă, nu reprezintă însă Finalul, ea e doar sfârșitul unei lumi (nu al Lumii în întregul ei miraculos), adică al Poveștii mirobolante țesute de mintea lui Mircea: „Sfârșitul lumii precede finalul ei, căci finalul înseamnă ultima copertă ce se închide ușor peste ultima filă“. În scena finală, unde se adună, așteptând mântuirea, toate personajele Orbitorului și se luminează toate semnificațiile cărții, Mircea își regăsește dublul demonic, fratele geamăn Victor, pierdut în copilărie: „Abia acum eram compleți amândoi și, între zecile de mii de petale ale lumii noastre, eram capabili să construim împreună – să revelăm? să conjurăm? să ni-l reamintim? să-l visăm? să-l trăim, pur și simplu, cum l-am trăit dintotdeauna și-l vom trăi etern? – misticul, nepământescul, ultradumnezeiescul Shahasrara, diamant al unei lumi de diamant, scânteind orbitor deasupra simetriei noastre de larve spațio-temporane, înălțându-ne, transversal pe lumea noastră, în adâncul adevăratei lumi, din care, ca niște corăbii, am răsărit ca să străpungem membrana fragilă a universului“. Aripa dreaptă închide astfel romanul biografist (în sensul de autoficțiune sau egografie postmodernă) și romanul inițiatic al Orbitorului, construit pe simbolistica mistică a fluturelui („suntem omizi și vom deveni fluturi“), pe tiparul mitologic al coincidenței contrariilor (androginia și dualitatea identității) și pe metafizica analogiei universale dintre microcosm și macrocosm, a identității dintre Unu și Multiplu („Totul e peste tot deodată și-n fiecare clipă“).

Prin pluralismul extrem (reflex, probabil, al unei voințe de completitudine), care guvernează la toate nivelele sale (tematic, narativ, stilistic), Aripa dreaptă pare o epură în proză a postmodernismului literar (înțeles ca sinteză a tuturor postmodernismelor conceptualizate sau realizate, unele chiar divergente, cu tendințe incompatibile). În acest roman, anything goes (mai ales că imaginația, erudiția și virtuozitatea literară de care dispune Mircea Cărtărescu îi permit reluarea și combinarea oricăror metode, tehnici sau maniere preexistente): metafizic și trivial, satiră și burlesc, fantastic și absurd, ficțiune și metaficțiune, vizionarism și microrealism, mistică și senzualitate, scatologic și eschatologic, decadentism și suprarealism, kitsch și rafinament baroc, oralitate plebee și manierism ș.a.m.d. Dintr-o asemenea eterogenitate excesivă, monumentală derivă atât „strălucirea“, cât și „slăbiciunile“/„suferințele“ Aripii drepte, carte care ar putea să reprezinte simbolic „apocalipsa“ postmodernismului în literatura noastră.

© 2007 Revista Ramuri