Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Ascunse sunt căile spre paradis

        de Ioan LASCU

Imediat după 1990 literatura memorialistică a cunoscut un veritabil boom. Dacă înainte vreme erau îngăduite doar referințele personale la cuplul dictatorilor și la membrii de familie (a lor, bineînțeles!), în compensație, după căderea Ceaușeștilor, a erupt (și) individualismul în literatură, ascensiunea în topul orientărilor editoriale și al preferințelor publicului a jurnalelor, memoriilor, evocărilor și amintirilor de tot felul surclasând cărțile de poezie, de publicistică și eseuri, chiar și romanul. Auto-ficțiunea a ajuns să bată detașat atât literatura de ficțiune propriu-zisă cât și așa zisa metaliteratură.

Nu este locul să mai fac aici mențiuni despre o asemenea literatură – am avut asemenea demersuri cu alte prilejuri, pe de o parte; pe de altă parte, repertoriul în domeniu este deja prea vast –, ci doar să-mi exprim părerea că, în sfârșit, cărțile auto-referențiale au atins apogeul, cererea este suprasaturată de ofertă și ar cam fi momentul unor ordonări și ierarhizări. Unul din criteriile sau din procedeele (că doar se vorbește atât de mult despre procedures!) care ar putea fi un indice de valoare este alegerea, selecția în scopul unor abordări critice analitice. Pentru că, vorba unui prieten, scriitor și el: dacă înainte de 1990 o carte bună putea să fie comentată și în treizeci de cronici și recenzii, astăzi, dacă ai două-trei astfel de semnale, trebuie să te bucuri. Este un indiciu că, din noianul de cărți, bune, mediocre sau proaste, tocmai cartea ta a intrat în vizorul unor critici. Ceea ce vrea să spună că nu numai selecția este dificilă, ci și confuzia e mare și coteriile sunt multe.

Dacă am plasa în topul preferințelor critice cele două cărți de amintiri ale lui Valeriu Cristea – este vorba de După-amiaza de sâmbătă (1988) și Bagaje pentru paradis (1997) – aproape nimeni nu ar fi surprins. În primul rând valoarea criticului le impune de la sine, în al doilea rând ambele au cunoscut deja reeditări, prima în 1999 și 2006, a doua în 2007, la Cartea Românească. Valeriu Cristea (1937-1999) s-a impus drept un critic de primă mărime al anilor ’70 și ’80 și începutul deceniului ultim al secolului trecut în special prin Spațiul în literatură, Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Fereastra criticului, Despre Creangă, A scrie, a citi, unele din aceste cărți înregistrând de asemenea reeditări, ca dovadă a actualității și, mai cu seamă, a utilității lor. Spirit de mare pătrundere intelectuală, prevăzător, prob și echilibrat, Valeriu Cristea și-a demonstrat în mod constant calitățile nu doar în sectorul criticii, dar – și aici, pentru neavizați, destul de surprinzător – și în acela al literaturii auto-referențiale. Presimțind parcă scurtimea unei vieți dedicate cititului și scrisului – criticul a părăsit această lume la 62 de ani – el s-a grăbit să adauge unei duzini de cărți aparținând genului și cele două volume de amintiri. Trebuie deci să subliniem: nu jurnale, nu memorii, ci amintiri. Scriitorul își propune să rememoreze – este în chestiune, prin urmare, un act voluntar – îndeosebi acele momente din trecut care l-au făcut fericit. Aceasta nu înseamnă că, printre ele, nu-și fac loc și clipe mai puțin plăcute. Amintirea este așadar tema, mobilul și sursa După-amiezii de sâmbătă și a Bagajelor pentru paradis. La Valeriu Cristea amintirile constituie însă ceva mult mai special, mai secret: ele sunt frânturile de fericire pământească ce vor deveni o prelungire a acestei vieți în viața de după moarte. Legătura lui cu „dincolo”, condiția prezumată (și asumată!) a intrării în paradis, care trebuie să fie un loc de (re)întâlnire a persoanelor care s-au iubit aici, pe Pământ, iată „învestitura” ce îi este acordată amintirii prin noblețea spirituală a lui Valeriu Cristea! Ascunzișurile pline de farmec ale acestui spirit nobil, sincer și calm, sunt de natură să atragă și să incite și pe alții la rememorare și visare, fiindcă amintirile sunt în egală măsură o adevărată grădină a deliciilor.

Nu trebuie să credem, așa cum am avizat deja, că, de pildă, în Bagaje pentru paradis – titlu anticipativ de altminteri – nu își găsesc locul și amintiri neplăcute ori triste. Am de gând să pornesc în comentarea acestui volum chiar de la una din amintirile de acest fel, poate cea mai puternică, ce a influențat în mod decisiv destinul autorului, așa cum el însuși o spune. În aprilie 1959 tânărul Valeriu Cristea a fost exmatriculat din facultatea de litere de la București. Pretextul: partipriul în favoarea unui coleg, Gh. Udr., persecutat politic și exmatriculat pentru că era fiul unui om ce deținea ceva avere, păcat mortal în acei ani tulburi de teroare dejistă. Așa a ajuns Valeriu Cristea la a doua întrerupere a studiilor (prima fusese abandonarea studiilor începute, fără vocație, la o facultate de mecanică) și la experiența, de doar câteva luni totuși, de muncitor necalificat pe un șantier. Reluarea studiilor s-a întâmplat după puțină vreme, însă, în loc de 1960, el a terminat facultatea în 1962. Și, de aici, tot răul spre bine, putem spune împreună cu autorul, fiindcă numai așa a fost posibilă cea mai fericită întâmplare a vieții lui. A fost repartizat la o școală din satul Gruiu, din preajma Snagovului, și aici a cunoscut-o, după câteva luni, pe profesoara Doina, care îi va deveni soție și suprem scop în viață, adică, ne lămurește, V. Cristea, prin marea afecțiune ce i-o purta, el avea datoria și fericirea de a o apăra și o a iubi la fel ca în prima zi. Într-adevăr, în lipsa copiilor pe care nu i-au putut avea din pricina unui viciu imunitar al soției, viața lui a gravitat în jurul Doinei, pe care o vedea într-o lumină divină, ca pe Însuși Dumnezeu. Umanismul profund se hrănește vădit din această mare iubire, dar și din bunele sentimente față de rude, de prieteni și de vecini, adeseori evocați în carte. Am și surprins o primă componentă a Bagajelor pentru paradis: iubirea de oameni și fericirea împărtășită cu ei.

Alte coordonate ale cărții pe care glisează, de fapt, amintirile sunt pasiunea venerabilă pentru literatură, începând cu marea literatură rusă, care îl are în frunte pe „cel mai mare poet al suferinței umane” , Dostoievski: „Primul meu contact cu Dostoievski s-a produs în anii adolescenței. Pe la 16-17 ani, într-o primăvară, în preajma Paștelui, am citit Crimă și pedeapsă…”. Tot aici, nu putem ignora imensa prețuire pentru Tudor Vianu, cel mai mare dintre profesorii pe care i-a avut în facultate: „Tudor Vianu a fost omul, din literatura română, la care am ținut cel mai mult”. Nu departe de Vianu este așezat apoi Edgar Papu. Lecturile pasionate (cele din adolescență – niște sărbători) și apoi studioase au fost piatra unghiulară a personalității lui Valeriu Cristea. Intrarea timpurie în redacția Gazetei literare (1964), prin bunăvoința afabilă a lui Tiberiu Utan, a fost împlinirea uni vis nesperat, așa cum singur notează în Bagaje pentru paradis. Aici a fost coleg cu S. Damian, Ovid S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, G. Dimisianu, Lucian Raicu, Nichita Stănescu. De Gazeta literară, devenită în 1968 România literară, se leagă întregul destin critic al lui Valeriu Cristea. Mai cu seamă angajarea în redacția revistei, mijlocită de uitatul și uneori blamatul Tiberiu Utan, a fost începutul fericit al îndelungatei lui prestații critice.

Alte coordonate pe care glisează amintirile și care sunt, și ele, veritabile pietre de temelie ale personalității sensibile și intelectuale sunt audițiile muzicale din anii tinereții studioase și cinematograful, unde, ca atâția alți tineri înzestrați ai vremii, Valeriu Cristea s-a delectat cu capodoperele de la mijlocul secolului XX. În fine, aș mai aminti că evocarea locurilor prin care s-a perindat Valeriu Cristea, din prima copilărie până la stabilirea definitivă la București, cu întâmplările trăite și cu oamenii cunoscuți prin acele părți (sudul Basarabiei, Galați, Corabia, Arad, Cluj, Craiova) furnizează multe secvențe, în mare parte plăcute, ce intră în materia inestimabilă luată de spiritul unui om curat și înțelept pentru a încăpea în viața veșnică. Fără a mai umbri această imagine de lumină a mărturiei unui om despre sine, așa cum a simțit el că a fost în intimitatea lui cea mai adâncă, vreau să spun: fără a mai vorbi despre obsesia morții, prezentă și ea în carte și de care s-a ocupat în detaliu Livius Ciocârlie în prefață, aș încheia chiar cu niște gânduri ale lui Valeriu Cristea suscitate de un „act” cu totul banal – căratul lemnelor, iarna, din pivniță:

„Parcurgem întâmplări interesante, citim cărți interesante, cunoaștem oameni interesanți, trăim într-un cuvânt o viață interesantă pentru ca într-o bună zi să ajungem să constatăm că memorabile cu adevărat pentru noi, de o inexplicabilă importanță sunt, de fapt, clipele în care, de pildă, urcăm o scară din pivniță, ținând în brațe o construcție de lemne suprapuse, înaltă până la bărbie…”.

Farmecul discret, magia ascunsă a amintirilor și fericirea „inexplicabilă” de a le retrăi îl însoțesc pe Valeriu Cristea în eternitate.

© 2007 Revista Ramuri