Sunt momente

când se smulg luminile din stea,

şi mirosurile tari din floare,

când pleacă apa din izvoare,

şi muzica în orgă refuză să mai stea,

când înşişi zeii mici,

de pe aici,

ai gâzelor şi-ai pietrelor şi-ai cine ştie cui

hipnotizaţi pornesc din casa lor cea veche

şi se tot duc, şi se tot duc - dar nu hai-hui,

ci fix, magnetic, în acelaşi loc atunci

se-ndreaptă.

Iară mulţimile acestea nesfârşite de pelerini fără pereche,

zburând ori doar pe brânci,

pe calea ocolită ori pe calea dreaptă,

se-apropie şi intră-n inima mea, în chiliile adânci.

Sunt momente.

Iar inima măruntă se dovedeşte încăpătoare.

Toate îşi află în ea adăpost

şi rost,

aşezământ hărăzit,

patrie pe măsură, nu oarecare.

În inima mea.

Aidoma unui cor de rugăciuni ce tresaltă

în biserica înaltă.

Aidoma unui stol de păsări nemaiîntâlnit,

rotindu-se pe cerul lăuntric, infinit.

În inima mea:

care, cu aceste avuţii în ea,

se face uşoară, nu cum s-ar crede, grea.

Sunt momente.