Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un poet al matricei stilistice

        de Paul ARETZU

Poezia lui Dumitru Chioaru seamănă foarte bine cu burgul transilvan în care locuiește, având în ea rigoarea, dar și voluptatea ascunsă medievală, țintind parcă performanța unui Brukenthal poetic, cu austeritatea sălilor, cu încremenirea sutelor de tablouri, din care totuși te urmăresc tainic ochii rotitori ai unor personaje de epocă. Dacă am continua seria analogiilor, vom recunoaște ceva din eleganța sfioasă, simplă a lui Vermeer din Delft sau din hieratismul expresiv al lui Van Dyck. Într-un astfel de mediu, predominant plastic, poetul își degustă melancolia culturală, extrage din teascurile contemplativității meditații saturniene, face exercițiul unor ruminații interioare. El urmează consecvent un ritual al solilocului.

Ca și antologia anterioară (Vara de fosfor, 2002), cea actuală, Clipe fosforescente (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, cu o prefață de Al. Cistelecan), conține în titlu ideea de ardere rece, reflexivă, excluzând combustia violentă, dar implicând luminiscența timpului. De altfel, melancolia (definitorie pentru poet) este un reflex al dimensiunii temporale, al trecerii, adică al metamorfozelor, al anotimpurilor, al peisajelor, al fructelor, al ascunzișului cămării, al preumblărilor, al singurătății, al scrisului.

Poezia lui Dumitru Chioaru face un exercițiu de înțelegere a actului de creație, pornind de la/răsfrângându-se în propriul imaginar, înscriindu-se în parametrii unui temperament nostalgic, reflexiv, esențialmente stilizat.

Volumul de debut, Seară adolescentină (1982), înregistrează cu o exaltare timidă diferite semne, ale inhibării în fața miraculosului feminin, ale unui real care invadează simțurile și mintea, imaginea aproape senzuală/organică a morții/a păcatului, începutul lumii sau o nouă zi a orașului, toamna anunțând crepuscularitatea, pornindu-se, de regulă, de la o indiscreție în fața unei interdicții: „Primăvara pe câmp vine o flacără verde/ o dată cu profilul/ femeii (în timp ce udă florile/ în balconul alăturat) pe fondul de lumină/ inutilă fiindu-i îmbrăcămintea;/ las cartea/ și ochii coboară închiși” (Reverie de primăvară). Sau „Despicată de o rază în mijlocul străzii/ (era viziunea integrală a morții)/ pieptul răsfrânt ceară adunată sub flacără;/ mărul oprit de frăgezime uranică/ străluminându-i sacii cu alge ai plămânilor;/ inima desenată în ruj;/ venele toate curgerea sângelui/ în dorul lui după inimă/ ca printr-un arbore genealogic/ copie/ a șarpelui alunecând sub altele/ până la mărul de frăgezime uranică/ oprit în gâtul primei femei -/ apoi raza s-a prăbușit/ ca un bărbat/ în genunchi.” (Mărul de frăgezime uranică) sau „Dimineață de noiembrie cum/ trupul unui animal despicat de-a lungul unui zid” (Toamnă în așteptare). Tocmai astfel de realitate ascunsă sub voaluri, aparent imuabilă, pe care poetul nu îndrăznește să o denudeze, preferând jocul închipuirii, al simbolurilor și imaginilor, este producătoare de melancolie. Poemele suferă de nostalgia realității care, dintr-o pudoare intelectuală, rămâne enigmatică. De fapt, Dumitru Chioaru nu alege calea de cunoaștere empirică, directă, ci una care include ritualul cultural, livresc. Poetul folosește un filtru alcătuit din amintiri, din tablouri compuse în minte, din reverii: „Ah, toamna ruginește orașul!/ O rază arde în cafea unduind cu amintirea/ părul ei lung își scutură aurul;/ aceeași femeie ieșind acum/ de sub mișcare creionului pe hârtie” (Înălțare pe degete). Autumnalitatea, crepuscularitatea, singurătatea, deambulările, dimensiunea metafizică a cafelei de dimineață, apatia, răceala și întunericul casei sunt complementarități ale unei viziuni saturniene. Starea aceasta nu este nicidecum o formă de suferință, ba, dimpotrivă, își are voluptatea ei amăruie: „Amintirile, ah, se fac mai dulci/ când toamna ruginește orașul.”(Înălțare pe degete). Ca la puțini autori, universul liric este restrâns și consecvent, iar rafinamentul îl salvează de monotonie. Poetul nu are percepția prezentului, el alegorizează fin, vorbește despre stările care emană din lucruri, despre halourile acestora, abstractizând adesea. Se manifestă, cu siguranță, și un spleen (tristețea de a mă închide cu aceleași), determinat de lumea banală a obiectelor, de continua repetare. Melancolia este un amestec de peisaj și de stare sufletească, dominat de blândețe, parcă impersonal, lipsit de patetism/de bacovianism. Moartea pare a fi numitorul comun al volumului. Poemele alcătuiesc un evantai de confesiuni reflexive ale poetului tânăr la impactul cu lumea. Închiderea în sine, monologul solipsistic par a fi soluția cea mai puțin traumatizantă: cineva se închide în casă și aruncă cheia afară. Așa numitele stampe sunt mici misterii, un fel de pantomime care au ca temă ispitirea Evei. Elogiind memoria, poetul optează pentru mitologia trecutului, pentru tradiție, pentru întoarcere și perspectivă contemplativă.

Al doilea grupaj de poeme, Biblioteca genetică, este alcătuit din texte autoreferențiale, din meditații metapoetice cu privire la vocația creatoare și epifanică a scrisului („poemul e o copie la indigo/ după ziua creației/ […]/ cuvântul trup imprimă și/ trupul cuvânt” – După ziua creației), transfuzarea de viață (globule roșii) în pagina albă, condiția dilematică a poemului, ca loc al morții sau al nașterii autorului, ca oglindire holografică sau ca serii de fractalii ale eului („trupul meu pe trupul unui copil/ tatuat se vedea/ între mine și el – depărtarea falsă/ din argintul oglinzii” – Trupul meu pe trupul unui copil tatuat) etc.

Poezia lui Dumitru Chioaru este densă, condusă de o gândire structurată metaforic, având o uimitoare coerență, nu lineară, ci contorsionată, dar urmărind cu clarviziune ideea. El obscurizează întru câtva discursul, prin fracturare, prin elipsă, dându-i efectele de adâncime ale mierii de chihlimbar. Tema autoreferențialității le adjudecă și pe celelalte cum ar fi cea a timpului, a lucidității memoriei, a convertirii materiei în spirit, a unui scris sangvinar, căruia i se aduce jertfă, a compozițiilor de peisaje care plutesc într-un container psihic saturat cu melancolie, a discreției livrești. Oglinda apare adesea ca martor, ca spațiu etern al memoriei, al poeziei, ca refugiu sau ca moarte.

Reflectările se multiplică în ciclul următor, Secolul sfârșește într-o duminică. Realitatea întreagă devine o infinită oglindă: orașul pentru oboseala locuitorilor lui, fumul de țigară și cafeaua pentru imaginea matinală a femeii, femeia de o noapte pentru dragostea neostoită a bărbatului, poezia pentru singurătatea autorului, cuvintele pentru palidele lucruri, zarurile pentru destin. Chioaru este poet al conciziei, poemele lungi, discursive diluează materia poetică și își pierd calitatea reprezentativă, măiestria, lucrătura fină. Multiplicarea, ubicuitatea speculară nu fac decât să falsifice lumea, existența, să înstrăineze și să desacralizeze condiția poetică/paradiziacă a omului. De altfel, trecerea în spațiul virtual, ieșirea din realitate înseamnă renunțarea la identitate.

În tot mai mare măsură, poetul devine un releu între lumea dinăuntru și cea din afară, cum se întâmplă în grupajul Noaptea din zi. Recuperarea întunericului, adică a misteriosului abisal, întoarcerea în sine pentru a vedea mai bine lumina exterioară, fac parte din actul mistic al revelației/resurecției poemului: „Pune-ți între paranteze viața trecută! mă sfătuie/ îngerul pe jumătate căzut/ în deșertul roșu -/ pune-ți între paranteze amintirea cărării din grădină/ pe unde te întorceai copil cu sânul plin/ de mere căpșuni pepeni altă dată cu-n iepure/ rătăcit printre straturile de morcovi și pătrunjel/ pune-ți între paranteze drumul prin lanul de grâu/ vântul roșu care smulgea grâul din rădăcini/ gara mirosind a țigări proaste și a țigănci/ ce dormeau cu ochii negri deschiși/ ca niște tuneluri fără capăt/ scoate șinele trenului și aruncă-le ca pe potcoave/ pierdute de cai în urmă/ închide toate geamurile trenului și ochii/ închide-i cu mâinile amândouă! -/ i-am ascultat îngerului sfatul/ închizându-le în mine ca într-un bagaj/ pe mine închizându-mă în același bagaj/ cu miros de țigări proaste și țigănci/ ce dorm cu ochii negri deschiși/ ca niște tuneluri fără capăt/ ghicindu-mi în palmă drumul cuvintelor/ până la învierea tuturor în poem” (Învierea în poem). Se remarcă știința/acuratețea construcției și mai ales amorsarea de iluminări, un sistem infailibil de spiritualizare a poemului. Noaptea din zi conotează și ideea morții insidioase. Disputa dintre întuneric și lumină este prezentă mai tot timpul constituind un fel de gnoză, funcționând ca background, ba putând fi recunoscută și în tehnica de tip plastic a clarobscurului, folosită cu bună știință și cu bune efecte. Poetul urcă sau coboară scări labirintice, prin tuneluri înguste, prin hrube pline de lut, ducându-și cu sine umbra obsesivă, uneori chiar două, pentru ca brusc să aibă revelația inefabilității: „am urcat de atâtea ori și am coborât/ pe scara orange doar cu umbra, sprijin în momente de imponderabilă/ nostalgie a nopții -/ după bătăi ca de inimă în ușă/ am deschis ușor cum ai cădea în visare/ și am zărit frumusețea foii nescrise/ o femeie despuiată ziua-n amiaza mare/ pe scara orange/ ca și cum toate ar fi fost întâmplătoare” (Scara orange). Corespondentul viziunii htoniene, ca imagine a recluziunii, îl reprezintă captivitatea camerei înțesate cu cărți, cu oglinzi, marcând fie evaziunea, fie accentuarea singurătății/claustrofobiei. Alternativa o constituie peregrinările pe străzile bătrânului burg, prin parc. În poemul Tabla de șah, poetul dovedește că nu este tot timpul un îngândurat plin de gravitate, ci știe să folosească și partitura ironiei, e drept, a uneia plină de tragism existențial.

Scriitorul caută adevărul în cărți, un fel de Dumnezeu al său fiind cuvântul. Poza pe care și-o asumă, cu care trece prin poeme, este una insomniacă, abstrasă, pierdută în labirinturi fără ieșire, a unui dezabuzat al existenței, a unui nostalgic nativ.

Partea din volum numită Scene din orașul-vitraliu relevă, într-o terminologie blagiană, manifestarea matricei stilistice, adică existența subliminală a spațiului ca imagine culturală. În poezia lui Dumitru Chioaru se recunoaște atmosfera orașului medieval, a cărui splendoare este ascunsă sub ruine, care conține o metafizică a timpului și a destinelor, care predispune la nostalgie/melancolie, în care freamătă continuu un stup cultural, motive pentru care s-a simțit dator să dedice un volum Sibiului. Poemele configurează o geografie sentimentală, personalizată, sunt răscolite vremuri și se utilizează, din spirit de consonanță, intertextualitatea. Este o carte-inventar de felul Antologiei orășelului Spoon River, dar sensibilă, culturală, cu ancore în trecut și în prezent, scoțând parcă în exterior muzeul Brukenthal, înviindu-l.

După imaginea luminoasă, senină a unei topografii sacralizate, autorul redevine elegiac, sceptic, înstrăinat într-o realitate grotescă, într-un timp profanat, în care se străduiește să regăsească poezia ce l-a părăsit. Textele din Viața și opiniile profesorului Mouse reprezintă o lirică a crizei și a schimbării. Care vor fi direcțiile: poate spre un neoexpresionism adus la zi, poate spre sapiențialitate: „M-au încercuit anii/ ca pe nucul strâmb din grădină/ sub povara inelelor/ nucul scade în înălțime/ dar se îngroașă cuibărindu-se/ între ierburi/ ca într-o coajă de nucă” (La jumătatea drumului). Orașul este, de această dată, unul al intemperiilor care vestesc încheierea anului/timpului, dar căldura dulce din pragul casei este îmbietoare. O nouă epocă se anunță, aceea a pădurii tehnice, a literaturii pe calculator.

Voce singulară în corul liric, Dumitru Chioaru pare, la prima vedere, un anacronic, un poet care crede în destinul veșnic al cărții, un umanist târziu care mai speră în desăvârșirea culturală, un observator melancolic al istoriei/existenței/timpului, un rafinat al formelor, creator al unui ținut propriu, și, paradoxal, tocmai de aici vine forța sa.

© 2007 Revista Ramuri