Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (45)

        de Gheorghe Grigurcu

„Lauda, ca şi aurul şi diamantele, îşi datorează valoarea numai rarităţii ei” (Samuel Johnson).

*

Cînd nu te priveşti multă vreme într-însa, oglinda îmbătrîneşte şi rămîne aşa, aidoma unei fiinţe neluate în seamă, aidoma ţie, celui tot mai îmbătrînit, tot mai singur.

*

Timiditatea are o natură similară cu cea a comicului, ilustrînd aceeaşi incompatibilitate între aparenţă şi esenţă, între viaţă şi mecanism etc. Dar spre deosebire de faptul comic care poate avea fie un caracter voluntar (implicînd satisfacţia de sine), fie, vai, unul involuntar, ea se situează invariabil dureros pe segmentul conştiinţei celui ce-o încearcă. E o comedie fără izbăvire, aidoma unui vis urît pe care-l conştientizezi astfel şi din care totuşi nu te poţi trezi.

*

„De curînd, am fost invitat, în calitate de nominalizat, la decernarea premiilor unei importante publicaţii culturale. Anterior, vreme de o săptămînă, dădusem curs mai multor invitaţii la manifestări publice, numai că pe mine acestea nu mă încarcă, ci mă sleiesc. Aşa m-am trezit atît de stors de puteri, încît a trebuit să-mi declin participarea. Uneori, ieşirea în lume mă dezumanizează pur şi simplu. Trebuie să par într-un fel, să mă port într-un fel, iar gîndul la «trebuie» mă paralizează. Bolesc psihic cu cîteva zile înainte, mă încolţesc depresiile, atacurile de panică se înteţesc, iar în cele din urmă trupul devine şi el bolnav şi se comportă în consecinţă. Din acest punct de vedere, dincolo de recunoştinţa pentru faptul de a-l fi primit, fiecare premiu din viaţa mea a fost o traumă. Iar tăcerea nu este doar în poezie cea mai audibilă dintre vocile mele, ci şi în viaţ㔠(Ioan Es. Pop).

*

„Elocinţa este darul unui om de a-i face pe ceilalţi după chipul lui, păstrînd iluzia reciprocă a libertăţii” (Amiel).

*

„Mă revoltă să depind de alţii, şi căutarea succesului înseamnă să depinzi, căci trebuie să acordăm publicului puterea de-a ne mîhni sau de-a ne face plăcere” (Amiel).

*

Poate principala virtute a bătrîneţii o reprezintă simţul tranzitoriului cu care te înzestrează. Îmbătrînind, nu mai stai pe loc, ci ai senzaţia că te afli într-un tren care merge cu o viteză crescîndă. Consolarea relativă este că şi tu te mişti odată cu toate priveliştile lumii pe care le poţi urmări prin geamul trenului, că prin această dinamică fatală te incluzi în ele, capeţi girul lor resignat-prestigios.

*

Candoare: descongestionîndu-te de cuvinte, ca şi cum te-ai descongestiona de suflet.

*

În zilele în care nu poţi scrie, te simţi ca un impostor. Îţi dai seama cu stupoare că identitatea ta depinde de faptă, e un simplu reflex al faptei. Avînd mobilitatea deconcertantă a acesteia.

*

O mică modă recentă: diverşi poeţi (mulţi) scriu despre sau în locuri străine, cu rezonanţă selectă, pe care ţin să le menţioneze în stihurile lor sau, ca o preţioasă precizare, la finele acestora. Ne distreaz㠖 cum altminteri? – acest snobism gînguritor de toponimice exotice, dar în curînd cred că ne va plictisi.

*

„De Sfîntul Anton din Padova, atît de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendenţă, de nu şi cu ironie, Sfîntul care-ţi găseşte cheile pierdute şi căţelul rătăcit! Cîtă orbire şi răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut obiecte, ci în al acelora care şi-au pierdut credinţa, virtutea, nădejdea… Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova şi ca ocrotitor al oamenilor umili, necăjiţi şi ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări şi pentru anumiţi oameni (bătrîni, bolnavi, însinguraţi, prigoniţi) pot lua o importanţă covîrşitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrîn sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea cîinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire! Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sîcîitoare şi boli care nu ucid, însă otrăvesc viaţa pătimitorului: oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? În nesfîrşita-i bunătate, Sf. Anton nu se ruşinează a le veni neîntîrziat în ajutor. E un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei şi nepăsării faţă de suferinţe foarte reale, deşi lipsite de fală. Bunul, modestul, grijuliul Sfînt Anton!” (N. Steinhardt).

*

Cunosc un eseist care se străduieşte a justifica un concept de d-sa introdus cu fală şi anume cel de metatranspostmodernism. (sic!)

*

Cît de repulsivă este corupţia pe care o introduce puterea, mi s-a confirmat şi dintr-o întîmplare pe care mi-a povestit-o A. B. Aflîndu-se într-o societate, poeta a întîlnit un inginer care i-a produs o impresie foarte agreabilă: inteligenţă şi bun simţ, spirit, sagacitate, vorbire fluentă. Ce mai, un om grozav! I-ar fi făcut plăcere să-l mai revadă. Dar a auzit, după cîtva timp, că insul deţine o înaltă funcţie de conducere. Drept care i s-a şters toată simpatia. A înţeles că figura lui îmbietoare e, după toate probabilităţile, o simplă faţadă a unor porniri care i-au îngăduit dobîndirea acelei funcţii…

© 2007 Revista Ramuri